Totul era gândit să provoace simţurile

Expoziţia „Cultul frumosului: mişcare estetică. 1860-1900” de la Victoria and Albert Museum din Londra, deschisă până în 17 iulie şi itinerată în toamnă la Musée d’Orsay din Paris, reuneşte peste 250 de picturi, sculpturi, piese de mobilier, veşminte, bijuterii, desene, fotografii, menite să ilustreze această perioadă. Cuvântul de ordine al lui Théophile Gauthier şi-a găsit o strălucită aplicare în mişcare estetică dezvoltată în Marea Britanie între 1860 şi 1900. Pictura, literatura, artele decorative şi aplicate s-au unit atunci în căutarea frumosului absolut şi ideal.

Arta, arhitectura şi artele decorative ale epocii victoriene, marcate de academism, cu o supraabundenţă ornamentală, realizate cu metode de fabricare industrială, păreau în ochii unora dintre artiştii tineri un amalgam al stilurilor. Ei au creat atunci o mişcare ce avea în centrul preocupărilor cultul pentru frumos. Această idee clară şi revoluţionară, dorinţa de a găsi o nouă frumuseţe, idealizată, va deveni, în anii 1860, unicul obiect al căutărilor artistice ale susţinătorilor „estetismului”, la început un cerc restrâns de tineri creatori şi prietenii lor londonezi. Scenele pictate nu trebuiau să spună o poveste, nici să propună un sentiment moral sau exemplar. Sculpturile ofereau numai o plăcere vizuală. Poezia, practicată adesea de aceiaşi artişti (Dante Gabriel Rossetti şi William Morris scriau şi versuri), căuta, de asemenea, frumuseţea în cuvinte, sonorităţi, ritmuri. „Poeme şi balade” scrisă în 1866 de Algernon Swinburne este considerată prima culegere a estetismului. O selecţie din aceste poeme a fost recitată în expoziţie.

Gloria unei frumuseţi senzuale

Dante Gabriel Rossetti, Bocca Baciata

Stephen Calloway, comisarul expoziţiei, afirma că „esteţii căutau să scape de urâţenia vieţii epocii. Ei considerau că scopul oricărei arte ar trebui să fie crearea frumosului, care a devenit un fel de religie”. Termenul „estetism”, în anii 1860, a căpătat sensul general de apreciere şi căutare a frumosului în artă şi în viaţă. Apariţia în 1882 a lucrării lui Walter Hamilton, „The Aesthetic Movement in England”, a oficializat estetismul ca un curent artistic şi literar, regrupând artişti care lucrau cu mijloace şi în stiluri adesea diferite.

Frederic Leighton, Pavonia

În anii 1860, „arta pentru artă” reunea artişti ca Dante Gabriel Rossetti, a doua generaţie a prerafaeliţilor, cu William Morris şi Edward Burne-Jones, pictorul James McNeill Whistler, proaspăt sosit de la Paris, pictorii marilor teme clasice făcând parte din cercul lui Frederic Leighton şi George Frederic Watts. Aceşti artişti s-au îndreptat în pictură către modele cu o frumuseţe neconvenţională, ca Eilzabeth Siddal, cu părul roşu, sau senzuala Nanna Risi cu părul negru ca abanosul, pe care Frederic Leighton, care locuia la Roma în 1858, şi-a ales-o drept muză în „Pavonia”. Dante Gabriel Rossetti şi-a ales-o ca model pe Fanny Cornforth în „Bocca Baciata”. Aceste două pânze, ale căror culori şi compoziţie evocă operele Renaşterii veneţiene, sunt printre primele capodopere ale mişcării estetice, glorificând o frumuseţe senzuală şi misterioasă. Privirea seducătoare şi distantă în acelaşi timp a modelului, poza senzuală fac apel la simţurile spectatorului, îl transportă într-un loc şi un timp diferite, către o femeie dorită şi inaccesibilă. Compoziţia participă şi ea la crearea unei frumuseţi ideale. Nanna poartă o bluză albă cu mâneci largi şi cu corsaj strâns, tipic ţărăncilor italiene. Dar perlele bijuteriilor sale, satinul rochiei, somptuosul evantai din pene de păun evocă o aristocrată. Este greu să-ţi imaginezi o poveste: totul este gândit să provoace simţurile, urmând principiul la modă în epocă al sinesteziei, şi să să suscite o contemplare misterioasă. Numeroase simboluri populează aceste picturi. Fanny are un trandafir alb, simbolul tristeţii şi al inocenţei. Mărul este poate o aluzie la Eva. Pana de păun, floarea-soarelui şi crinul simbolizând frumuseţea orgolioasă, frumuseţea masculină şi frumuseţea feminină, au devenit motivele distinctive ale „estetismului”.

„Palatele artei”, vitrine ale noului gust

Reconstituirea unui interior la Victoria and Albert Museum

Casele şi stilul de viaţă extravagant al acestor esteţi au devenit curând vitrine ale bunului-gust. „Palatele artei” în care evoluau Rosetti, Leighton şi Lawrence Alma-Tadema erau modele şi puncte de referinţă în materie de decoraţie interioară.

În Anglia, mişcarea a rămas locală, centrată în cartierele londoneze Kensington, Holland Park şi Chelsea, în jurul clădirii Victoria&Albert Museum, numit atunci South Kensington Museum. Adepţii estetismului şi diferiţii mecena care îi susţineau organizau serbări şi concerte, cu scenografii extraordinare, în care adulterul şi drogurile erau monedă curentă. Rossetti s-a căsătorit cu muza sa, Elizabeth Siddal, care n-avea dreptul să pozeze decât pentru el. După moartea lui Elizabeth din cauza unei supradoze de laudanum, a avut-o amantă pe Jane Morris, soţia lui William Morris. Casa sa din Chelsea, „Tudor House”, era cunoscută din multe motive. Întreţinea aici o adevărată menajerie, în care salamandrele se întâlneau cu un cangur, păuni, un taur şi un tatou. Casa lui Frederic Leighton, care se păstrează şi astăzi şi a devenit muzeu, era şi ea un model al estetismului în materie de decoraţie.

Modele de ţesături

Dorind la rândul lor frumosul în viaţa cotidiană, unii au reuşit să viziteze aceste „palate”, alţii se mulţumeau să le admire în publicaţiile ilustrate. Numeroase cărţi, manuale şi ziare explicau cum se poate reproduce o asemenea decoraţie interioară, piesă cu piesă, pe bani puţini. Ele explicau ce culori trebuie folosite pentru pereţi, cum pot fi reproduse motivele florii-soarelui, crinului şi penelor de păun, cum să asortezi porţelanurile albe cu cele albastre, o umbrelă japoneză, oglinzile şi un candelabru de aramă pe bufetele şi etajerele din lemn negru. Unele manuale dădeau şi adresele la care se puteau procura aceste obiecte esenţiale.

Arthur Silver, furnir cu motivul penelor de păun

William Morris a fost printre primii care au considerat că puteai picta un interior artistic într-un tablou, în timp ce era posibil şi să fabrici acel mobilier, ţesăturile şi tapetele. Regula lui de aur în materie de decoraţii interioare era: „Să nu aveţi nimic în casă despre care vă gândiţi că ar fi util sau frumos”. Cu scopul de face posibilă şi accesibilă realizarea a ceea ce avea să se numească „House beautiful”, el a fondat în 1861 societatea „Fine Art Workmen”, devenită mai târziu „Morris&Co”, care realiza printre altele diverse piese concepute de Rossetti, Burne-Jones, Ford Maddox Brown şi Philip Webb. William Morris se inspira din natură cu un extraordinar simţ revoluţionar al culorii. Unul dintre faimoasele sale sfaturi era: „indiferent ce aţi avea în încăpere, gândiţi-vă mai întâi la pereţi”, culoarea acestora stabilind atmosfera camerei. Ei foloseau armonii de culori secundare (oranj, verde, violet) şi terţiare (amestecul culorilor secundare), cele mai frecvente fiind roşul cărămiziu, griul, brunul, violetul şi o largă paletă de verde, albstru-verzui, galben-verde, verde Nil, verde-păun, oliv. Motivele tapetelor pictate şi ale ţesăturilor pentru tapiserie erau stilizate. Să-ţi acoperi pereţii cu tapet pictat de William Morris, numit „Daisy”, „Pomegranate”, „Jasmine”, pentru a le aminti pe cele mai faimoase, era mijlocul cel mai eficient de a-ţi transforma interiorul. „Morris&Co” producea şi ţesături brodate, panouri din ceramică, vitralii, oglinzi, adesea de inspiraţie islamică, orientală, medievală sau vernaculară. Scopul era transformarea acestor obiecte utilitare şi decorative în operă de artă.

Diversitatea influenţelor

Laurence Alma-Tadema, Fotoliu din acaju, abanos şi fildeş

Alţi artişti au început să fie preocupaţi de decoraţie interioară. Alma-Tadema se inspira mai ales din arta greacă, redescoperită graţie frizelor Parthenonului expuse la British Museum din 1816, numeroaselor statuete de Tanagra şi descoperirii tezaurului Troiei, în 1873. El a realizat un fotoliu destinat unei săli de muzică. Partea din spate a spătarului era decorată în întregime cu motive geometrice greceşti, dovedind cunoaşterea acestui stil de către artist.

E.W. Godwin, B.J. Talbert şi Christopher Dresser lucrau şi ei piese de mobilier cu aceleaşi caracteristici. În contrast cu mobilierul greu şi foarte ornamentat al epocii victoriene, ei propuneau obiecte elegante şi simple, care par astăzi foarte moderne. Referinţele artistice sunt arta asiatică, egipteană, greacă şi vernaculară.

James McNeill Whistler, Symphony in white, 1862

Edward Godwin a desenat piesele cele mai reprezentative şi mai populare, cum ar fi un bufet din lemn negru, cu structură geometrică pe care artistul îl descria ca „un asamblaj de plinuri şi goluri”. Foarte funcţional, cu sertarele sale, compatimentele şi etajerele ajustabile, era lipsit de ornamente, negrul structurii fiind înterupt numai de panouri japoneze decorate cu motive simple. Aceste mobile aveau adesea rolul de primi o mulţime de obiecte de artă, mai ales porţelanuri chinezeşti albe şi albastre. Ele erau pasiunea artiştilor şi colecţionarilor, ca Whistler care adunase vase şi platouri pe etajerele sale, pe bufete, deasupra şemineului, sau ca Rossetti, care le folosea uneori la masă. Ele sunt, de altfel, reprezentate frecvent în picturile estetismului, ca în „Symphonie in White”, pictată de Whistler. Oscar Wilde, care era un colecţionar avid, mărturisea totuşi cu umor: „Îmi este din ce în ce mai greu să fiu la înălţimea porţelanurilor mele albastre şi albe”.

Camera lui Rossetti din casa sa din Cheyene Walk, parţial reconstituită în expoziţie, ilustrează perfect această atracţie pentru porţelanurile asiatice amestecate cu o combinaţie eclectică de scaune chinezeşti, covoare orientale, farfurii islamice, oglinzi şi cabinete din secolele XVII şi XVIII, uneori pictate sau îmbunătăţite de Rossetti.

Transformarea obiectelor utilitare în opere de artă

Sir Edward Burne-Jones, Laus Veneris

În 1875, Arthur Liberty şi-a deschis un magazin de ţesături, mobile şi obiecte decorative de influenţă japoneză şi maură, în Regent Street. El permitea astfel clasei de mijloc să-şi mobilieze şi să-şi decoreze propriile „palate ale artei”. Una dintre ţesăturile cele mai cunoscute este compusă dintr-un motiv de pene de păun, stilizate de Arthur Silver. Magazinul a jucat un rol determinant în difuziunea stilului. Mişcarea estetismului a fost răspândită şi datorită altor locuri importante, cum ar fi Grosvenor Gallery, fondată în 1877. Pe pereţii tapetaţi cu mătase verde oliv la cererea pictorilor, pânzele erau expuse aerat, şi nu înghesuite ca la Academia de Artă. Aici s-a dezvoltat cariera lui Burne-Jones. A expus, printre altele, „Laus Veneris” în 1878, inspirat dintr-un poem al lui Algernon Swinburne. Whistler a preferat să-şi prezinte lucrările singur, în spaţii potrivite pentru ele.

Victoria&Albert Museum reconstituie parţial expoziţia sa, „Aranjament în alb şi galben”, pe care a realizat-o cu ajutorul lui Edward Godwin în 1883. Ea a avut un mare succes în presă şi a fost prezentată în Statele Unite, chiar după călătoria acolo a lui Oscar Wilde. Difuzând pe scară largă ideile, motivele şi noutăţile curentului, în aceste noi spaţii se legau şi se dezlegau relaţiile dintre artist şi diverşii mecena.

Edward Poynter, Colierul Elenei din Troia

Ideea de a introduce frumosul în viaţa cotidiană nu s-a limitat numai la decoraţia interioară. Artiştii au creat şi veşminte, accesorii şi bijuterii în acelaşi stil. În 1884, Liberty deschidea o secţie de modă feminină, încredinţând direcţia artistică lui E.W. Godwin. Inspirate din tablourile prerafaelite şi din costumele vechi, rochiile pemiteau mai multă mişcare şi se purtau adesea fără corset. Croite din materiale în culori vii, ele reflectau personalitatea persoanei care le purta. Erau, de multe ori, unicate, ca o rochie desenată de sculptorul William Hano Thornycroft pentru soţia sa. Bijuteriile, ca şi rochiile, se îndepărtau de moda victoriană, considerată ostentativă. Descoperirile arheologice, mai ales cele greceşti şi etrusce, bijuteriile japoneze au procurat noi surse de inspiraţie pentru bijuterii originale atât prin desen, cât şi prin tehnică. Edward Poynter a desenat „Colierul Elenei din Troia”, inspirat de tezaurul descoperit de Schliemann. El a fost realizat de Carlo Giuliano, care a lucrat mult pentru artiştii mişcării estetismului, cum ar fi Burne-Jones şi Richetts.

Cântecul de lebădă al sfârşitului de secol

James Hadley, Ceainice

În anii 1880, mişcarea estetismului a făcut obiectul mai multor critici, cel mai virulent fiind John Ruskin, care se întrebau asupra moralităţii ei, hrănind o dezbatere privind raţiunea de a fi a unei creaţii fondate exclusiv pe idea „artă pentru artă”. Esteţii cu părul lung, înveşmântaţi în catifea, a căror extravaganţă era încarnată de Oscar Wilde, erau adesea ridiculizaţi. Tema era reluată în vignete caricaturale publicate în ziarul satiric „Punch” de George Du Maurier. În 1881, opereta „Patience or Bunthorne’s Bride: An Aesthetic Opera”, de Gilbert şi Sullivan, ridiculiza deriva mişcării care dăduse naştere „profesorilor ultra rafinamentului, predicând evanghelia langorii morbide şi senzualităţii maladive”. Obiectele erau supuse şi ele aceloraşi critici. Un serviciu de ceai, realizat în 1882 de James Hadley, devine subiectul unei satire la adresa lui Oscar Wilde şi a teoriei estetismului care pretindea că înconjurându-se de obiecte frumoase oamenii devin şi ei frumoşi. Cele două ceainice au o toartă şi un cioc în formă de braţ, unul reprezentând un bărbat încoronat cu o floarea-soarelui, celălalt, o femeie cu un crin, două simboluri care s-au întors împotriva estetismului. O inscripţie explică că personajele au fost astfel metamorfozate din cauza încercărilor lor disperate de a fi la înălţimea ceainicelor lor.

Frederic Leighton, Leneşul sau Atlet trezindu-se

Moartea lui Rossetti în 1882 şi cea a lui Edward Godwin în 1886 au lipsit mişcarea de doi dintre protagoniştii ei cei mai inventivi şi cei mai influenţi. Dar Burne-Jones şi Watts au continuat să picteze viziunile lor onirice şi colorate, producând capodopere. Rossetti pictase „Reverie”, care, în 1880, o reprezenta pe Jane Morris, îmbrăcată într-o rochie verde, într-o poză languroasă, creând o viziune intens erotică, coroborată cu sonetul scris de artist pe ramă. „Baia lui Psyche”, pictată în 1890, este una dintre ultimele opere ale lui Frederic Leighton. Ea exprimă căutarea frumuseţii ideale, încarnată de Psyche. Pierdut în contemplarea imaginii sale în apă, personajul, cu braţele ridicate, îşi pune în evidenţă trupul.

Frederick Leighton, Psyche la baie, 1879

„Tenorii” estetismului au contribuit în acel sfârşit de secol la influenţarea artei unei noi generaţii de artişti care s-au sprijinit pe idealurile mişcării. Printre ei se află şi desenatorul prodigios Aubrey Beardsley, care a beneficiat de susţinerea lui Burne-Jones, fotografii Frederick Evans şi Frederick Hollyer.

Stephen Calloway, curatorul expoziţiei, reia cuvintele lui Charles Baudelaire din „Pictorul vieţii moderne”, pentru a defini această strălucitoare „decadenţă” a mişcării, ultima expresie a ceea ce s-ar putea numi „dandysmul simţurilor”, preţioasă şi idealistă: „Un apus de soare. Ca şi astrul care coboară este superb, fără căldură, plin de melancolie”.