Tradiția, o permanentă continuitate: De la ritualuri de Sânziene la sărbătoarea Înaintemergătorului  

Sfântul Ioan Botezătorul, în tradiția orală

”Încă din trecut, această sărbătoare era foarte cinstită. De ce? Pentru că, în tradiția orală, țăranul îl asocia pe Sfântul Ioan Botezătorul cu Sfântul Ioan, cel care își are moaștele la Suceava.

Și pe lângă minunile Sfântului Ioan de la Suceava existau și niște legende, care sunt foarte frumoase. Se spune, de pildă, că Sfântul Ioan, care era păstor, surprins adesea de tatăl lui privind cerul și zâmbind este întrebat de acesta, iar Sfântul Ioan cel Nou, cel din popor, îl roagă pe tatălui să își pună piciorul peste piciorul lui. Tatăl îl ascultă și într-o clipă vede cum se deschid cerurile, îl vede pe Dumnezeu ținând în mână tunetul sub forma unui bici împodobit cu flori”, explică sociologul.

Semnificația precreștină

”În alte zone, cum spuneam, prevalează semnificația precreștină. Sunt zone, de pildă, unde sărbătoarea este asociată mai mult cu Sânzienele. Ce erau Sânzienele? Erau niște zeițe bune care zburau pe deasupra pământului noaptea și aduceau noroc, sănătate oamenilor, animalelor, holdelor cu grâne, dar care puteau fi și rele, însă doar dacă le supărau oamenii.

Și tot sânziene sunt numite în popor și florile, pe care, tot așa, în vechime, le culegeau din pădure, din poieni, fetele, de obicei fetele nemăritate. De culoare fie albă, fie galbenă din sânziene își făceau cununi sau cingători.

Cununile erau aruncate pe acoperiș, fiecare membru al familiei avea cununa lui, și în funcție de ce se întâmpla cu ea, că era luată de vânt sau cădea ori se usca, oamenii încercau să descopere cum va fi viitorul pentru ei. Le va merge bine, le va merge rău… Era deci era o formă de a face predicții, am spune noi modernii.

Tot așa, de Sânziene se culegeau plantele de leac, pentru că, în tradiția poporului român, se spunea că până la Rusalii plantele de leac nu sunt bune, nu sunt eficiente, pentru că <sunt ciupite de Iele>.

Puse la uscat, plantele de leac erau folosite apoi tot anul pentru oricine din familie s-ar fi îmbolnăvit și ar fi avut nevoie ca să se facă bine.

Tot în noaptea care precede ziua de Sânziene era căutată și culeasă Iarba fiarelor.

Subiectul multor legende românești, unele foarte frumoase, Iarba fiarelor apare în special în legendele istorice despre haiduci.

Citește și: Scriitorul și sociologul Ciprian Voicilă: „Cred că poetul, scriitorul, este și o conștiință a timpului său”

Pintea, Iancu Jianu și alții, se spune, își crestau palma și își puneau iarba fiarelor, iar rana se cicatriza. Iar când erau înconjurați de poteră, deci de vechea poliție, în cazul în care potera trăgea cu flinta, haiducul, având Iarba fiarelor în mână, nu era rănit pentru că glonțul devia.

Sunt, de asemenea, multe legende despre cum poate fi descoperită Iarba fiarelor.

Una dintre ele spune că o poți găsi dacă tragi după tine o sfoară și la capătul ei legi un lacăt încuiat. Acesta se va deschide, potrivit legendei, atunci când lacătul descoperă Iarba fiarelor.

Într-o altă variantă, se spune că aricioaica va aduce negreșit Iarba fiarelor, pentru că planta poate descuia lacătul unei cuști, de exemplu, dacă puii săi au fost prinși în ea”, mai spune Ciprian Voicilă.

În alte zone se vorbește mai degrabă despre Drăgaică, inclusiv în zona de unde sunt eu, în Buzău. Îmi aduc aminte din copilărie, când se organizau târguri de Drăgaică.

”În satul vechi arhaic, fetele nemăritate se făceau drăgăici, iar una dintre ele era mireasa drăgaică. Se îmbrăca asemenea unei mirese, iar țăranii credeau că are putere să dea rod bobului de greu și miros florilor.

Foarte interesant, fata care se făcea Mireasa Drăgaică era supusă, trei luni, unui fel de tabu.

Se considera că trei ani nu se va mai căsători, iar acest lucru spune foarte mult despre sensul arhaic pe care noi, inclusiv creștinii școliți de azi, nu prea îl mai înțelegem. Sensul arhaic al sacrului”, mai arată sociologul.

Despre sacru

”Sacrul, într-un sens, să zicem, precreștin, ar putea fi descris ca numinos, cum îl definește istoricul religiilor Rudolf Otto, în lucrarea <Sacru> (<Das Heilige>), numinosul, de la numen, bineînțeles, ar fi o putere pe de o parte fascinantă, deci care te atrage, misterium fascinans, dar pe de altă parte, aceeași putere te înfioară (mysterium tremendum).

Acestea  fiind cele două sintagme descriptive pentru numinos, o putere, o forță deci, pe care ți-o poți apropia și apropria, adică însuși, însă ca să faci lucrul ăsta trebuie să te pregătești în prealabil, pentru că nepregătirea îți poate periclita viața, la un moment dat, existența.

Revenind deci la acest exemplu, Mireasa Drăgaică era investită cu aceste puteri, de a da rod grâului și miros florilor, dar, în același timp, trei ani după aceea nu trebuia să se mărite.

Exemple de acest gen, din cultura noastră țărănească precreştină, pot fi însă date cu duiumul. La fel se întâmplă cu, de exemplu, Căluşarii.

Căluşarii sunt patronaţi de Iele, care îi vindecau în mod tradiţional pe cei care fuseseră pociţi de ele, însă, după cum știm, trebuiau ca mai înainte să înveţe sau să repete căluşul, să plece de acasă două-trei săptămâni sau chiar o lună, să nu locuiască alături de soțiile lor, să doarmă fie sub streașina bisericii, fie într-un alt loc, dar în niciun caz nu se mai întâlneau, nu se mai însoțeau cu nevestele lor, fiind vorba, practic, de același lucru, de aceeași putere a numinosului cu care ei intrau în contact și prin care îi vindecau pe cei îmbolnăviți, pociți de Iele”, spune Ciprian Voicilă.

Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul

”Pe lângă sensul țărănesc, sensul primar, este cel creștin. În această zi sărbătorim nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. Știm că s-a născut în familia preotului Zaharia, mama sa se trăgea din seminția lui Aaron și era mai mare cu șase luni decât Mântuitorul. La fel știm că nașterea sa a fost profețită de Sfântul Arhanghel Gavriil.

Sfântul Ioan Botezătorul este important pentru că el i-a pregătit pe evrei pentru venirea lui Iisus Hristos, de aceea i se spune Înaintemergătorul Domnului, adică el este cel care îi deschide calea lui Iisus Hristos.

Mesajul său ”Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor” este esențial, pentru că știm că botezul său era unul al pocăinței, spre deosebire de botezul creștin, care va fi, să spun așa, în biserică, după Cincizecime, care este momentul întemeierii bisericii, de fapt, și care botez creștin este mai mult decât, să zicem, simplul botez al pocăinței”, explică sociologul.

”Mă bucur că păstrăm amintirea a ceea ce făceau înaintașii noștri”

”Îmi amintesc despre o povestire foarte frumoasă, cred că se regăsește în povestirile hasidice. Când vine vorba despre înaintașii noștri, spunea naratorul, înaintașii noștri făceau ritualul focului. După ei, noi nu mai știm să mergem în pădure, să strângem lemne, nu mai știm cum se face focul ritualic, însă noi am păstrat povestea.

Prin analogie, în zilele noastre, pentru că mă îndoiesc că mai sunt sate întregi în care femeile pornesc, să spunem, dimineața, în căutarea plantelor de leac sau că își facă cununi și cingători, dar mie mi se pare important însăși faptul că ne amintim de lucrurile acestea pe care le făceau strămoșii noștri. Este adevărat, aici este de văzut, desigur, și cum se îmbină această amintire”, explică sociologul.

”Tradiția înseamnă continuitate și continuitatea este imposibilă fără memorie socială”

”Cu mentalitatea lumii de azi, cum spuneam, se fac târguri de Drăgaică, Festivalul Drăgaica și așa mai departe. Adică în ce fel se pliază nevoia aceasta de reconectare cu trecutul la mentalitatea societății de consum, unde bineînțeles trebuie să primeze interesul financiar, trebuie să iasă un câștig din aceste lucruri.

Dacă se întâmplă așa și cu siguranță că se întâmplă, pe mine personal, ca etnolog, nu mă deranjează foarte tare, mă bucur că păstrăm, prin acest efort al meu, al dumneavoastră, al presei culturale, amintirea a ceea ce făceau înaintașii noștri”, arată sociologul.

Ziua Universală a Iei, sărbătorită în fiecare an pe 24 iunie

Regina Maria si Principesa Ileana

”În antropologie se vorbește inclusiv despre reinventarea tradițiilor. Adică o bună parte dintre tradiții au dispărut, iar niște oameni se apucă acum să le reinventeze. Unii vor fi de acord, alții vor spune că este o imitație.

Atâta timp cât se vorbește despre lucrurile acestea și ele sunt supuse unei dezbateri sau unor simple discuții, părerea mea este că nu reprezintă un lucru rău, pentru că, în fond, tradiția înseamnă continuitate și continuitatea este imposibilă fără memorie socială”, conchide sociologul și scriitorul Ciprian Voicilă.