Trebuia să te pregătești, adică <să te primenești>
”În post începea primenirea. Țăranul român începea din ogradă, apoi continua în casă, dar, firește, și în ființa umană. Lucrul acesta se făcea prin post, urmat de spovedania și apoi împărtășanie. Mergeau la biserică de Crăciun, ca și de Paști, neapărat în haine de sărbătoare. Cât de săraci ar fi fost țăranii se împrumutau ca să își facă haine noi, pe care le îmbrăcau de la mic la mare, de la tată, mamă, până la copii, și în ziua Crăciunului mergeau toți la biserică în haine noi”, explică Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Țăranului Român, pentru Cotidianul.
”Odată ce a început postul, era acest obicei larg răspândit la sat. Puneau deoparte oalele în care era gătită, fiartă, mâncarea cu carne, pentru ca postul să fie unul serios. Nu era mentalitatea de acum, postul era clar, fără ambiguitatea din lumea modernilor. În post, țăranii mâncau multă ciorbă, fasole și cartofi. Cartoful era un aliment de bază. Mai erau fructele, toamna poamele se coceau – strugurii, gutuile, se făceau gemul, dulceața…”, mai spune sociologul.
Postul e ținut cu rânduială și respectat cu strictețe
”Tradiția creștin ortodoxă l-a învățat pe țăranul român că trebuie să țină post 40 de zile. Și dacă a ținut post, atunci trebuie să se și spovedească, pentru că spovedindu-se la preot capătă dezlegare să se împărtășească”.
”Cea mai importantă este partea spirituală, sărbătoarea e timp sacru”
”Timpul sacru diferă de timpul profan. Ne-a învățat acest lucru și Micea Eliade. Și sărbătoarea nu este un timp obișnuit este un timp sacru. Sacrul este o realitate, este ca o putere cu care poți intra în contact direct, dar nu fără anumite precauții. Dacă vă amintiți Profetul Moise. Se descalță înainte de se urca pe munte și de a se întâlni cu Iehova. În această logică a sacrului funcționează foarte bine sărbătorile de tradiționale, pentru a ne bucura de extraordinara veste adusă de întruparea logosului Divin, întruparea lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu”, spune Ciprian Voicilă.
Pregătirea pentru Crăciun, o învățătură milenară
Țăranul învățase din tradiția populară milenară că el trebuie să se pregătească, să se primenească. Tudor Pamfile, remarcabil scriitor, etnolog și folclorist român, descrie în lucrarea sa ”Sărbătorile la români – Crăciunul, Studiu etnografic” (1914), cum se străduiau gospodinele, chiar și frig dacă era afara, să își primenească ograda, casa. Le lipeau, pentru că în acele vremuri, la începutul secolului XX, oamenii locuiau în case din pământ galben, cu paie, și le vopseau, le spălau… ferestrele, ușile ș.a.
”Sărbătorile Crăciunului, când oamenii vor merge unii pe la altii, nu se cade să găsească gospodăriile neîngrijite” (Tudor Pamfile)
”(…) Femeile, cu tot frigul aspru care poate este pe această vreme, scot din case totul afară, ca să vâruească, să lipească, să tragă brâie, să spele ferestrele şi uşile, să scuture lucrurile, toate «bloclucurile», din casă, și să le aşeze iarăş frumos la locul lor. Intrând cineva în casa, s’o vada ca un pahar, <s`aminoase, nu altceva, căci gospodinelor mai ales, venind cu pomeni unele la altele, nu le va fi frumos să audă mai târziu una că i s`au zvonit prin sat vorbe urite.
În curățenie, se intrec mai ales fetele, ca să-şi aiba casele îngrijite, căci la Craciun și apoi la Sf. Vasile le vor veni ibovnicii cu uratul la fereastră, și Doamne ferește să zică dușmanul: Vazuşi, vere, la ibovnica ta? Prin crăpăturile ferestrei, se dădeau şoarecii cu sania la vale!”. (Tudor Pamfile)
”Nunți nu se fac prin sate, mai nicăieri şi singurele prilejuri de adunări și petreceri pe aceste vremuri nu sunt decât șezătorile sau clăcile…” (Tudor Pamfile)
”În Postul Crăciunului, hori și nunți nu se fac prin sate, mai nicăieri şi singurele prilejuri de adunări și petreceri pe aceste vremuri nu sunt decât șezătorile…sau clăcile de noapte, unde se lucrează de obicei puțin și se petrece in destul, vorbindu-se, mai ales, cântându-se și citeodată jucându-se. Prin urmare, tinerețul are binecuvântate pricini să aştepte deschiderea sau dezlegarea…
Nu-i vorba, ca și postul are petrecerile lui. Numai mâncarea, cam pe sponci, te face să te saturi <ca de padurețe acre>. Dar daca-i omul sanatos, toate le indura şi le trece. Bătrânii când pe la biserică latranit, cand pe la hiseries, pe la crişmă, pe la vreo cumetrie, pe la inmormântari. Mai afla câte ceva.
Tinerii jocuri nu fac. Uneori, pe la clăci făcute de cei mai chiaburi pentru tors … ori pe la cele făcute de preot pentru strâns ghemele toarse de femei – atunci mai știu ce-i jocul. Încolo, nu.
Mai degrabă se face mai mare chef la priveghiuri: Baietani, fete şi femei stau cu mortul pana-n ziuă: – nu-l pot lăsa așa singur în casă, fac felurite iznoave. Bucătaresele (cari pregătesc praznicul îngropării) spun glume şi poveşti, flăcaii şi fetele <vând pește, se joacă de-a mișca, de-a cărbunele, de-a sușii). Unii se-mbracă în tot felul şi vin în casă fără veste, ca să vadă pe cei tari de înger. Acu` când vand peste, este cum este; numai cel ce nu știe să păzească bine calul se răstoarnă cu scaun cu tot de …. Cu mişca iar trebuie să bage de seamă, că de va avea şi vreo coajă de mălaiu în stergar, apoi te-a văzut sfântul!
De-a cărbunele ”e foc și pară”. Într-un cărbune aprins se înfinge un ac cu ată; ața se leagă de corda casei. Împrejurul cărbunelui spînzurat sunt scaune pe care stau cei ce se bizuie că pot sufla cu putere. Toți cei de pe scaune suflă odata în cărbune. Cine nu poate ori uită să sufle, tot se frige la gură de cărbunele împins de cei ce suflă cu mare putere”. (Tudor Pamfile)
„Se împărtășeau cu sângele și trupul lui Iisus, această bucurie plenară se manifesta puțin în privința alimentației ritualice”
”Nu avem cărți despre toate amănuntele alimentare tradiționale, că vorbim despre post, e adevărat, însă știm, cel puțin în privința celor două sărbători majore creștine, care erau acele alimente rituale.
De Crăciun, în mod tradițional, porcul se tăia pe 20 decembrie, de Ignat. Existau tot felul de credințe populare că porcul se visează în ajunul zilei de Ignat cu mărgele roșii la gât (i se arăta că o să fie sacrificat). Cine nu avea porc, pentru că era mai sărac, încerca să cumpere măcar o găină…
Dintre preparatele de porc erau importanți cârnații, întrucât colidătorilor nu li se dădeau drept recompensă bani. Banul drept recompensă a apărut târziu, sfârșit de secol XIX, început de secol XX, ca urmare a influenței mentalității citadine, mai degrabă. Colidătorii erau recompensați, așa cum aflăm mai ales din colindele celor mici, cu cârnați, covrigi, covrigei, turte de multe feluri…”, mai arată Ciprian Voicilă.
”Colindele nu erau cântece obișnuite, ele aveau un anumit grad de sacralitate”
”Colindele se performau doar în cele 12 zile care despărțeau vechiul an de noul an. Noi, astăzi, auzim colindele chiar și atunci când mergem pe stradă sau la mall. În anii `80, la sate încă se mai colinda și se colindă și în ziua de astăzi, dar mai puțin…”
”Cum se lasă sec de postul Crăciunului, copiii de pe la şapte sau opt ani în sus încep să-şi caute tovarăşi, să-şi prindă tovarăşi, pentru umblatul cu colindul sau cu colinda, la Crăciun…” (Tudor Pamfile)
”Pentru colind se întovărăşesc mai ales copiii caselor vecine, ca să se poată întâlni uşor pentru pregătiri, şi după colindare, noaptea, când îşi vor împărți ce au strâns, să-şi aibă casele pe aproape. Dintre aceştia sunt căutați – doriți mai ales cei ce cântă frumos, cei cari ştiu colinde frumoase şi multe, cei cari au neamuri cu stare şi cari prin urmare vor da şi gologani colindătorilor ca răsplată(…)
Odată ce toate acestea s’au pus la cale, se hotăreşte locul, vremea învăţării, adecă a deprinderii colindelor. De obiceiu vren care se alege este cea către seară, după ieşirea copiilor de la școală sau chiar de-ameaza, înainte de plecarea la școală. Locurile cele nimerite sunt poieţile, unde se adăpostesc vitele, unde-i linişte, unde nimeni nu le poate fura colindul, fânăriile, pe după șura de paie sau la un capăt al lor, care de obiceiu are făcut un fel colton, de unde se smulg paiele pentru vite, cu cârligul.
Acolo se adună cârdul întreg și încearcă colindele ce vor spuse sau zise la Crăciun. Intâiu începe unul şi-l zice, adică îi rostește cuvintele, cuprinsul, cântându-l în acelaş timp, pe când alții îl ascultă și caută să-l prindă sau să-l deprindă, atât în ceea priveşte cuprinsul cât și viersul, adică melodia sau cântarea.
Când cei ce nu ştiu cutare colind l-au deprins, cârdul întâi îl cântă odată, de două sau de mai multe ori, și apoi trece la doilea colind şi astfel mai departe, până când, sătui, copiii se despart plecând fiecare pe la casa lui, după ce vătaful le-a hotărit vremea şi locul întâlnirii pe a doua zi.
Cu cât se apropie Crăciunul mai mult, cu atât copiii sunt mai îngrijoraţi: le va merge bine, ori ba? Vor aveà tovarăşi făcute cuvenita trăinicie ori nu? Aceasta, se înţelege, se bagă de samă mai ales la copiii mărunţi, la ploduri. Băieții mai mari, cei de 14-18 ani, se pregătesc doar cu 3-4 zile înainte de Crăciun, căci ei ştiu colindele şi cântările din anii trecuţi; flăcăii şi oamenii însuraţi se întovărăşesc adesea tocmai în clipele din urmă”. (Tudor Pamfile)
”E o teorie a etnografului Ion Ghinoiu, un etnograf foarte apreciat. În cartea lui despre calendarul popular românesc, el își pune o întrebare legitimă. <De ce în acest calendar țărănesc primii sfinți, cum este și Sfântul Vasile, erau imaginați de țăranul român ca fiind foarte tineri>”.
La începutul anului, toți sunt tineri, după care, cum te apropii de finele anului, sunt mai mulți bătrâni… Moș Ajun, Moș Nicolae, Moș Crăciun.
El vine cu o teorie interesantă și spune că, în mentalitatea țăranului român, mentalitatea arhaică, anul este o ființă care se naște, își atinge gradul maxim de maturitate, după care începe să decadă, îmbătrânește și moare. Pe acest fundal reușim să înțelegem mai bine colindele”, arată sociologul Ciprian Voicilă.
”Calendarul Popular dă în cadrul unor sărbători şi obiceiuri arhaice măsura vechimii şi, dacă vreţi, a dramatismului bucătăriei româneşti, a tradiţiilor sale rituale şi sacre”. (Ion Ghinoiu/„Obiceiuri populare de peste an)
”Marile sărbători calendaristice – Paştele şi Crăciunul – sau cele legate de principala ocupaţie – creşterea animalelor – Sfântul Gheorghe, măsurare laptelui”, sâmbra oilor” (Oaş), „ruptul sterpelor” (Maramureş), ca şi ,,gur” (Teleorman, Dobrogea – 1 februarie) stau sub semnul sacrificial al tăierii unui animal (de obicei porc, miel, oaie, berbec). Dar şi marile evenimente din ciclul vieţii – botez, înmormântare, ca şi alte obiceiuri – agrare, comunitare (hram – Oltenia, nedeie – Transilvania) poartă pecetea rituată a sacrificiului animalelor care le precede şi care poate fi prag ritual ce marchează intrarea în timpul sacru al sărbătorii”. (Ofelia Văduva/„Paşi spre sacru”)
„Colindele erau diferite, în funcție de ierarhia socială și statut”
”Colindele nu erau aceleași, ele erau diferite în funcție de ierarhia socială. La preot era un anumit tip de colind, la primar un alt tip, la vânător altul, la pescar, la morar ș.a. Existau însă diferențe și în funcție de statut. La femeia măritată un anumit tip de colind, la fata nemăritată un alt tip etc..
Țăranul român primea colindătorii, care erau văzuți ca sluguțele Domnului. Colindătorii sunt numiți într-un colind și vestitorii Domnului. În aceste 12 zile îi primeau în ogradă, în casă, căci se colinda în anumite puncte, la fereastră, pe pragul casei, în fața icoanei…
La aceste 12 zile țăranul român credea că inclusiv spiritele de pe lumea cealaltă se întorc acasă ca să petreacă Crăciunul cu cei din neamul lor, pământenii.
De aceea avem de pildă colidătorii cu măști. Măștile sunt purtate cu scopul tocmai de a speria aceste spirite, să nu vină și să nu perturbe viața cotidiană a pământenilor”, mai arată Ciprian Voicilă.
”Colindătorii vin în casă cu numele Domnului, menit să risipească mâhnirile și să aducă mierea nădejdii; deci se socotește ca un păcat mare faptul că unii nu primesc colindătorii…” (Tudor Pamfile)
”Bucovinenii cred că mai înainte vreme foarte multe răutăţi erau oamenii, din pricină că își uitaseră de Dumnezeu. Pentru a scăpa de la păcate, Dumnezeu a lăsat colindele, ca în fiecare an de Crăciun, numele cel sfânt al Domnului să vină neapărat la urechile oamenilor şi astfel să se abată de la calea răutăţilor. Tot prin aceste părți se mai spune că atunci când colindele se vor mai auzi pe pământ, vor ieşi diavolii şi astfel lumea va cădea pe mâna lor… Pentru aceste motive, colindătorii se primesc cu dragoste și a doua zi fiecare gospodar va găsi o fală să spună că l-au colindat atâtea cârduri, când ele sunt mai numeroase decât la alții”. (Tudor Pamfile)
”Colindele făceau ca tranziția între anul vechi și anul nou să fie una bună”
”Se poate spune că în satul de odinioară colinda toată lumea. Cei mici mergeau cu Moș Ajunul, alții mai mari mergeau cu Steaua… Cântecele de Stea erau o creație relativ târzie, au apărut prin sec. XIX și aparțin dascălilor de la biserică și de la școală, fiind socotite creații de origine cultă, spre deosebire de colind, care este creație populară, anonimă, colectivă.
Tinerii mergeau cu Capra, cu ursul, un obicei mai mult specific Moldovei. Anumiți etnografi consideră că, înainte de creștinarea României, în zona aceea ar fi existat un cult al ursului, așa cum la geto-daci exista cultul lupului, adică niște reminiscențe din perioada religiei totemice.
Tinerii mai mergeau, în anumite zone, cu teatru popular Viflaimul sau Vicleimul, o înscenare, o punere în scenă a Nașterii Domnului cu cei trei magi de la Răsărit – Melchior, Baltazar și Gaspar -, cu Iosif și Maria, cu măgărușul. Este o influență a Occidentului. În anumite orașe din marile capitale europene întâlnim acest obicei preluat și de noi. La români nu a existat acest obicei.
Colindele făceau ca tranziția între anul vechi și anul nou să fie una bună, potrivită, adică să nu intervină întâmplări neprevăzute și să se nască bine noul an”, spune sociologul.
„Bradul de Crăciun nu a existat în tradiția poporului român”
”Bradul era valorizat în mod ritualic, mai ales la înmormântări. În cazul în care murea un fecior era considerat un substitut al acestuia. Bradul era îndrăgit. O legendă spune că atunci când a fost răstignit Domnul Iisus au venit să îl taie ca să facă crucea Domnului din lemnul lui, iar el a refuzat și pentru asta a fost binecuvântat de Dumnezeu”.
În anumite zone se ardea câte un copac de Crăciun, în cele trei zile, și acesta era copacul de Crăciun…
”Obiceiul cu pomul de Crăciun în care pui globulețe și cadouri sub el este un obicei occidental, care a pătruns la începutul secolului XX în România. Mai întâi în orașe, după care obiceiul a fost luat și la sat”.
”Colindătorii binecuvântau gospodarul și casa lui”
”Cetele de colindători avea un conducător un vătaf, în anumite zone, și care putea să fie totuna cu casierul sau diferiți, asta după ce au început colindătorii să fie recompensați prin bani.
Colindătorii binecuvântau gospodarul și casa lui prin intermediul colindului și erau recompensați cu roade: turte, covrigei, nuci, mere ș.a..„.
Jurnalistul și scriitorul Radu Anton Roman, cunoscut pentru interesul față de gastronomia românească și temele culinare, spunea că noi, românii, nu avem o tradiție în ceea ce privește mâncarea de post, nu avem o bucătărie construită pe ideea de post…
”Cînd vine vorba de sărbători, mai ales de cele tradiționale, înainte de toate trebuie să fim atenți la esența lor spirituală. Ce era postul și ce este pentru creștin? Este o perioadă în care, din dragoste pentru Dumnezeu, cauți să te înfrânezi. Omul tradițional lua foarte în serios acest lucru și mânca fie o ciorbă de fasole, fie de cartofi, în general cam ce găseau și nu se întreba <ce mănânc mai rafinat de post?>.
Mentalitatea noastră modernă de multe ori, cumva, ne subminează scopul. Dacă spun că țin post nu mai mănânc de dulce, dar dacă mergem la magazin și alegem două tipuri de humus, șnițel de soia și facem și ciorbă de burtă… de post, poate că mai bine e să nu mai ținem post”, spune Ciprian Voicilă.
„Țăranul român înțelegea care e rațiunea postului”
”Tăranul român înțelegea, din tradiție, de la mama, de la străbunica, rațiunea postului. Noi fiind reprezentanții societății de consum această mentalitate și mai ales comportamentele noastre riscă să ne perturbe până și înțelegerea aceasta. Pe de o parte vrei să te abții de la mâncarea care îți place mai mult, pe de altă parte ajungi să acorzi o importanță exacerbată felurilor de post”, mai spune sociologul.
”Deși postim mai jumătate din an, bucătăria de post este doar una de dulce, în care nu se mai pun carne, lapte, ouă… În afara bântuirii mele de patru decenii pe la sute de mânăstiri, am citit de curând şi vreo două cărţi cu mâncăruri de post sau dietetice şi una cu mâncăruri aşa-zis vii, fără foc”. (Radu Anton Roman)
”Doar în anii din urmă au apărut cărți cu rețete de post. De regulă, rețetele au fost culese din marile vetre mănăstirești de la noi, din România. Multe au fost preluate însă din Muntele Athos, pentru că, în ultimii 15-20 de ani, românii se duc frecvent în Sf. Munte Athos, în Grecia.
Inexistența cărților de bucate de post arată că țăranul român înțelegea această rațiune a postului și nu acorda atâta importanță. El mânca ce avea în casă”, spune Ciprian Voicilă.
Am pierdut tradiția?
”Cred că trăim rămășițele tradiției. Și asta în ultimi 26-27 de ani, întrucât colindatul a supraviețuit în timpul comunismului, în chip miraculos aș spune, chiar dacă satul în perioada dictaturii comuniste a fost schimonosit. Să dăm exemplul Călușului… din obicei ritualic, vindecător, îl urci pe scenă și îl prezinți lumii Occidentului doar ca pe o curiozitate strict estetică… Călușarii petreceau două-trei săptămâni departe de femeile lor, dormeau sub streașina bisericii, apoi colindau satele și când aflau că un om a fost pocit de iele încingeau acea horă, conduși de vătaf, și îl vindeca pe cel amuțit sau șchiop, depinde ce îi făcuseră ielele.
Obiceiul colindatului a supraviețuit miraculos și sunt și astăzi sate, ca să nu mai spun de zonele unde obiceiul colindatului s-a păstrat tocmai datorită afluxului impresionant de turiști, cum este Maramureșul, Bucovina, Nordul Moldovei.
Acolo s-au păstrat cel mai bine, dar și pentru că localnicii au fost preocupați să le păstreze, fiind interesați și din punct de vedere comercial. În timp ce în alte zone, unde nu vin în mod tradițional turiști, aceste tradiții au început să moară”, spune sociologul.
În apropierea Crăciunului, a Anului Nou, vedem cete de colindători în piețe publice, la metrou… Sunt sau nu autentici?
„Acești colindători au păstrat ceva din obiceiul colindatului tradițional, însă adaptând de pildă tobele, din care bat tot timpul, de nici nu prea mai înțelegi ce zic… La o analiză serioasă aș spune că nu au nici în clin, nici în mânecă cu ce reprezintă colindatul tradițional. Cu toate astea, ca antropolog, eu cred că pentru noi, cei de astăzi, și asta este o formă de colindat, chiar dacă e denaturată, să zicem.
Fac o analogie cu obiceiul mărțișorului. Ca obiect tradițional, mărțișorul avea funcția de a te păzi de boli, de spirite rele, de aceea se puneau la mâna copiilor, dar și la cornul oii sau al vacii ș.a.. Sensul lui primar era să te păzească.
Acum a devenit un obiect sentimental, prin care băieții și bărbații își manifestă dragostea față de persoana iubită dăruind mărțișorul. În contemporaneitate, în anii din urmă, s-a modificat și mai mult, au apărut mărțișoare cu simboluri preluate din telefonia mobilă, cum sunt, de exemplu, mărțișoarele cu taste.
La fel ca obiceiul colindatului, poți să spui că nu mai are nicio legătură și totuși astea sunt noile forme în care se păstrează acest obicei fie al colidatului, fie al mărțișorului”, arată Ciprian Voicilă.
”Fiecare dintre noi, ca ființe umane individuale, să se analizeze pe sine”
”De ce să cred că s-a pierdut obiceiul colindatului când eu, la rândul meu, nu mai sunt un om tradițional? Fiecare dintre noi, ca ființe umane individuale, să se analizeze pe sine, serios, cât se poate de obiectiv, și să își pună niște întrebări. Noi trăim într-o suprapunere de credințe, de obiceiuri, în proporție de 80% suntem reprezentanții societății de consum, indiferent că suntem la sat sau la oraș.
În trecut exista un anumit tip de societate, care și acela s-a dus, pentru că societatea este ca un organism în continuă transformare. Apar forme culturale noi, se osifică forme culturale vechi, mor, dispar. Până la urmă, cultura, chiar dacă avem impresia că e ceva care persistă indiferent de timp, de spațiu, ea se ivește pe lume, are punctul ei culminant de evoluție, după care decade și moare”, spune sociologul.
”Nu mi se pare atât de grav că suntem înclinați să adoptăm forme fără fond. E vechea teorie a lui Titu Maiorescu, valabilă nu doar la literatură, ci la întreaga cultură și civilizație. Mi se pare grav, într-adevăr, că ajungem să ne desconsiderăm propriile valori…”
Rămășițele tradiției…
”Referindu-mă la rămășițele tradiției, pe care le trăim, aș spune că poți să ai una din două atitudini: fie regretul că nu mai este un întreg (tradiția – n.r.), ci numai rămășițe, fie bucuria că uite!, totuși, s-a mai păstrat ceva din copilăria mea sau din modul în care trăiau bunicii, străbunicii, sărbătoarea Crăciunului, Paștelui și alte sărbători. Ar însemna să ne agățăm cu unghiile și cu dinții de forme culturale supuse trecerii timpului”.
Soluția este individuală…
”Ascult cu copiii colinde, le povestesc ceva din copilăria mea, cum mă duceam eu la colindat și, acolo unde există posibilitatea, îi îndemn să încerce, la rândul lor, să colinde. Nu mai trăim epoca marilor schimbări provocate din afară, pornite de la un centru de putere. Soluția este individuală…”, conchide sociologul Ciprian Voicilă.
