Trăi-ţi-ar familia, Europa, să ne trăim!

Omului i-au fost date cuvintele ca să-şi ascundă gândurile. Ei, dar nu-i chiar aşa întotdeauna! Sunt şi oameni cărora li s-au dat cuvintele ca nu cumva să rateze penibilul şi inadecvarea.

Toţi o apă şi-un pământ… asta gândeşte orice român lucid la ora asta, capabil să se uite la ce se întâmplă pe la noi şi prin bătrâna Europă cu ochii deschişi, fără vreo cataractă dictată de partipris-uri la care nu renunţă dintr-un soi de orgoliu obtuz. Toţi o apă şi-un pământ, că-s PDL, că-s tot felul de recent răsărite drepte sau că-i USL, că-s ai noştri sau că-s europeni ai unor naţii civilizate de la care avem pretenţii… Cu nostalgie îmi amintesc cum, de câte ori se făcea vreo nefăcută în România, mă gândeam: să nu ne resemnăm, să scriem la UE, să ne batem pentru drepturile noastre de cetăţeni europeni, să ne adresăm Comisiei, Parlamentului, să luăm legâtura cu europarlamentarii de la Bruxelles, ei n-o să lase să se întâmple una ca asta, ce naiba, suntem şi noi, românii, în Uniunea Europeană! Ce iluzie, ce amară iluzie – îi aud acum pe mulţi spunând. Acuma… sigur ca n-or fi toţi până la unu’ la fel de breji, zic eu, or fi printre ei şi oi albe rătăcite într-o turmă de surate negre, şi pe la noi, în fond, mai găseşti aşa ceva dacă mijeşti ochii, încercând să zăreşti mai bine, chiar şi aşa, cu o privire obosită de câte porcării româneşti a văzut, şi pe la noi se-ntâmplă să mai descoperi mirat nişte peştişori speriaţi şi stingheri printre nenumăraţii rechini ce înghit tot cu gurile lor uriaşe şi hulpave. Dar ei, peştişorii-victime, că-s aici sau la Bruxelles, au vreo şansă? N-au, să fim serioşi! Trăim într-o lume în care “politically correct”, cu toate ifosele ei de atotguvernare, e ori o vorbă care dă bine, mai ales că e în engleză, ori o sintagmă care ascunde sensuri complet străine de cel iniţial. Politically correct e în zilele astea să veghezi la funcţionarea corectă a instituţiilor democratice din ţările europene mai rupte-n fund, care stau la masă cu tine, cel prosper şi mai civilizat, pentru că tu le-ai acceptat acolo şi acum, dac-ai putea, le-ai da degrabă pe uşă afară în şuturi şi sudalme scrâşnite, cel mai probabil, în Deutsche Sprache sau în Portuguese la o adică, politically correct e să dai indicaţii foarte preţioase şi să le numeşti “recomandări” când, de fapt, îţi bagi nasul cu mare tam-tam în lupte intestine, cu iz de mahala, ce-i drept, dar nu fără noimă chiar, o noimă pe care se pare că n-o înţelegi nici atunci când e… pentru că ai tu “noimele” tale. Politically correct e şi să te afli-n treabă făcând aprecieri ultimative, acuzând şi apărând fără să cunoşti speţa în complexitatea ei (că deh, noi, românii, suntem nişte complecşi…fără prea multe complexe, însă!), politically correct a fost să ne ducem şi noi repejor să parăm, arătându-ne, plângăcioşi, genunchii juliţi, în toată splendoarea lor (mama lui gigel, mama lui gigeeeel, să ştiţi că gigel m-a bătut!), la fel de politically correct e ca gigel să se apere la rândul lui şi să ţipe la acelaşi geam că, de fapt, georgel a început şi el i-a pus piedică primul, aşa, din senin. Gigel şi georgel sunt nişte substantive comune, să ne-nţelegem, de-asta sunt cu literă mare doar la început de propoziţie. Că juliturile ni se trag, de fapt, de la atâta stat în genunchi la geamul părinţilor care, deşi erau la serviciu de câte ori ne-am luat noi la bătaie, hotărăsc acum care e copilul rău şi cum trebuie pedepsit, asta n-ar fi politically correct să spunem despre noi înşine, nu? Că deh, noi suntem români şi nu ne ploconim pe la nimeni, aşa cum never n-am făcut-o în istoria noastră cea glorioasă… Cum o fi “never” în turcă nu ştiu, nu-mi vine acum în cap decât bacşiş, în primul rând şi apoi… ghiudem, bazar sau chiştoc.

Gigel, deci, supărat foc, după ce-a fost snopit în bătaie, s-a dus să pârască. Că ce să facă şi el…să stea să mănânce bătaie ca prostu’??? A mai şi-nflorit sau minţit gigel pe ici pe colo… de dragul unui dramatism pe care poporul român îl are din plin, nu de alta! Georgel nu s-a lăsat mai prejos nici el şi, în legitimă apărare, de bună seamă, l-a reclamat şi el pe pârâciosul de Gigel… Iar ei, mama şi tata (mother and father – vorba lui Crin Antonescu) al finanţelor, dar şi al democraţiei europene (de data asta), au reacţionat şi ei, adulţii, cum altfel decât precum copiii pe care nimeni alţii decât ei i-au adus pe lume (în UE) şi i-au crescut, bine-crescut, nu? Suntem aşadar o familie, una cu adevărat europeană, una cu multe gâlcevi şi puţine împăcări, cu mahala, cu bârfe şi bălăcăreli, printre care, câte-o cedare deşteaptă sau o strategie înţeleaptă, bietele de ele, amândouă, sucombă, invariabil, fără nici cel mai mic drept de apel. Aşa că… trăi-ţi-ar familia, dragă Europa, să ne trăim, la mai mare! În Europa asta noi rămânem cu Băsescu, aşa sincer cum e el când ne spune: „Nu mă mai schimbă nimic. E greu să mă mai schimb după 61 de ani de viaţă”. Dar cine-şi făcea iluzii c-ar putea fi altfel? Am fost doar câţiva fraieri, destui, care speram să ne-nveţe Europa cum să ne schimbăm noi toţi. C-un asemenea maestru, însă, e cazul să ne împăcăm cu ideea: discipolul nu poate fi decât după chipul şi asemănarea lui!