Traian Băsescu şi cămaşa de forţă

„Prăbuşirea din 2009 a forţat România să caute un ajutor de 20 de miliarde de euro la FMI. Acest lucru a creat cel puţin o bine venită cămaşă de forţă externă pentru politicieni cu înclinaţie spre a intra în belea, agitaţi nedecisiv şi incerţi.”

Este un fragment din articolul „Dezamăgitoarea Românie”, publicat în „The Economist” în data de 9 decembrie 2010. Întregul articolul îl aveţi aici.

Cinci zile mai târziu. Conferinţă de presă anunţată la Cotroceni, fără un motiv anume. Mi-a fost simplu să înţeleg totuşi că necesitatea continuării acordului cu FMI va fi una dintre teme, drept care m-am şi dus la conferinţă. Şi întrucât nu am găsit nici cea mai mică urmă de subiectivitate în articolul publicat din „The Economist”, m-am hotărât să îi dau preşedintelui ocazia să răspundă la această temă lansată internaţional.

„După un an şi jumătate de la încheierea acordului cu FMI, acesta s-a dovedit mai degrabă o centură de siguranţă sau o cămaşă de forţă?” Aşa a sunat întrebarea mea către domnul preşedinte, respectând unghiul celor de la „The Economist”.

Acum, răspunsul domnului preşedinte mi-a dovedit fie că dânsul şi consilierii lui citesc doar „Click” şi „CanCan”, fie că dânşii sunt mai preocupaţi de ce a făcut Bianca lui Bote decât de cum este privită ţara, şi asta într-un moment critic (după cum recunoaşte chiar preşedintele), în privinţa acordului cu FMI. Preşedintele a ales cea mai nepricepută variantă de răspuns, dovedind, ca să păstrez folosirea termenilor din „The Economist”, că nu este decât unul dintre acei politicieni „cu înclinaţie spre a intra în belea, cu o stare permanentă de agitaţie nedecisivă, fără rost”. Iată şi răspunsul preşedintelui: „Domnule Soviani, diferenţa dintre noi doi este că dumneavoastră vă puteţi permite o cămaşă de forţă, eu doar o centură de siguranţă. M-aţi întrebat, vă răspund. Folosiţi termeni, îi utilizez în dialogul cu dumneavoastră exact pe aceea pe care îi utilizaţi şi dumneavoastră. Dacă nu vă place, nu îi folosiţi”.

Ca să folosesc şi eu formularea preşedintelui, eu cred că diferenţa dintre dânsul şi mine este de câteva miloane de EURO (unde e flota? ce aţi făcut cu casa din Mihăileanu? cât mai plăteşte ALRO pe Mwh?). Dar nu asta era esenţa întrebării, ci dacă preşedintele este conştient de modul în care este privită România, acum, când dânsul spune că deraparea din acordul cu FMI ar conduce la „o explozie a dobânzilor pentru România”, care ne-ar forţa să ne împrumutăm scump de la investitori. Or, investitorii ăştia citesc „The Economist”, şi nu „CanCan”.

Acum, să vedem ce este acordul cu FMI. Sigur că formularea „centură de siguranţă” a fost lansată chiar de domnul preşedinte, şi frustrarea că acordul cu FMI este mai mult decât atât îl face furios. Acordul cu FMI era o centură de siguranţă atunci când, citez din domnul preşedinte: „Această criză nu ne va atinge”, sau, în mai 2009, când „România va creşte economic cu 3%” (în fapt scădere de peste 7%), sau când spunea în toamna trecută că „nici un român nu va avea pensia tăiată sau salariul tăiat, nu se majorează TVA”, sau, când spunea în ianuarie 2010, în faţa Camerei de Comerţ Româno-Germane, că „în 2010 nu vom relaxa fiscalitatea, o vom face mai convenabilă”. Majorarea TVA de pe-o zi pe alta, supraimpozitarea proprietăţilor şi a altor active, supraimpozitarea veniturilor din muncă pot fi privite drept convenabile doar de un furios.

Ce a rămas din centura de siguranţă? Este simplu: privind acordul cu FMI, vedem că, în fapt, el a reprezentat o sumă de centuri de siguranţă. Mai exact 6:

Prima centură a venit în aprilie 2009, atunci când a fost semnat acordul iniţial. Imediat după semnarea acordului, bugetul a fost rectificat, de la viziunea furioasă iniţială de creştere de 1,3%, cu deficit de 2,7% spre deficit bugetar de 4%. Asta a fost prima centură şi poartă data de 24 aprilie 2009

A doua centură a reprezentat-o modificarea acordului iniţial, consemnată prin scrisoarea de intenţie din 8 septembrie 2009. Pentru că guvernul nu a reuşit nici să crească veniturile, nici să reducă cheltuielile, a fost nevoie de o nouă centură. Printre alte măsuri asumate, cea propusă de „Business Standard” – „10 zile de vacanţă forţată pentru bugetari”.

A treia centură a reprezentat-o acordul modificat în data de 5 februarie 2010. În care se consemna derapajul din precedenta formă a acordului (centura 2). Căderea economică a fost de peste 7%, iar deficitul, de peste 7%. Statul continua să facă datorii către sectorul privat, arierate.

A patra centură a reprezentat-o modificarea din 16 iunie 2010 a acordului iniţial. Pentru că guvernul şi politicienii nu au făcut nimic în prima parte a anului, acordul se modifică din nou: majorare instantanee de TVA, tăiere instantanee de salarii etc. Noua prognoză: recesiune şi în 2010.

A cincea centură a reprezentat-o modificarea acordului din 29 iunie 2010, la mai puţin de două săptămâni de la precedenta centură.

A şasea centură a reprezentat-o modificarea acordului din luna septembrie. Scrisoarea a fost publicată în 30 septembrie.

Acum, închipuiţi-vă un şofer care are şase centuri de siguranţă în timp ce conduce. Din păcate pentru domnul preşedinte, imaginea care reiese nu seamană decât cu o cămaşă de forţă. În fapt, cămaşa de forţă nu este decât o sumă de centuri de siguranţă care limitează capacitatea furioşilor de a face prostii. Exact asta s-a întâmplat şi în România. Centurile reprezintă în fapt condiţionalităţi care limitează acţiunea iraţională. Prin definiţie, cămaşa de forţă reprezintă „o cămaşă specială, confecţionată din pânză rezistentă, prevăzută cu cordoane, cu care se imobilizează temporar nebunii furioşi, împiedicându-i să comită acţiuni violente, iresponsabile”. Continuarea politicilor din 2008 şi 2009 ar fi înseamnat o continuare a acţiunilor iresponsabile. Recunoscută de altfel şi de furioşii din guvern prin prima scrisoare de intenţie din luna iunie 2010 (centura 4, pentru că în iune am avut două centuri): „Fără măsuri suplimentare, deficitul bugetar ar ajunge de la limita prevăzută iniţial, de 5,9% din PIB, la mai mult de 9% din PIB)”. Aşa vorbeau despre propriul buget.

Acum, Traian Băsescu şi Emil Boc pot privi acordul cu FMI ca pe un costum frumos sau o centură de siguranţă. Dar cât timp acordul prevede condiţionalităţi de la valoarea deficitului bugetar, la cât trebuie să plătească statul român şi unde din plăţile restante, la anvelopa salarială de cel mult 39 de miliarde de lei, la nivelul inflaţiei, la nivelul rezervelor valutare (care nu pot varia oricât fără înştiinţarea FMI), la cheltuielile bugetare ca limită maximă, la ţintele de arierate, la legea responsabilităţii fiscale, la reforma administraţiei fiscale şi multe altele, toate solicitate de FMI în vederea responsabilizării României, suma de centuri nu reprezintă decât o banală şi bine venită cămaşă de forţă. Prin care au fost imobilizaţi temporar politicienii furioşi pentru a nu comite acţiuni violente, iresponsabile.

Printre acestea, care au fost limitate de cămaşa FMI, vă reamintesc reducerea din greşeală a TVA pentru alimentele de bază la 5% (cu votul miniştrilor Ialomiţianu şi Udrea), neimpozitarea din greşeală a pensiilor mai mici de 2.000 de lei (ulterior majorându-se taxarea pensiilor prin introducerea mai multora dintre ele în baza de impozitare), votul fraudat privind legea pensiilor, votarea din greşeală a reducerii impozitului pe venit de la 16 la 10%. Toatea astea au fost făcute cu largul concurs al coaliţiei de guvernare, creată şi mânată de Traian Băsescu. Mai fac precizarea că utilitatea unei cămăşi de forţă este recunoscută de toată lumea, mai puţin de pacient.

„Eu nu îmi pot permite să pun poporului român o cămaşă de forţă. Dumneavoastră s-ar putea să vă permiteţi”, mi-a mai răspuns Traian Băsescu. Yeah, right, domnule preşedinte. În fapt, ceea ce aţi pus dumneavoastră este doar un costum frumos, un frac. Nu-i aşa?