Transnistria la ora adevărului? Pericolul pentru România și riscul unei păci greșite

Când se vorbește despre modelul Slavonia drept posibilă soluție pentru Transnistria, se invocă unul dintre rarele exemple europene de reintegrare pașnică a unui teritoriu controlat de o administrație secesionistă. Slavonia de Est, Baranja și Sirmia de Vest au revenit în Croația prin Acordul de la Erdut și administrația tranzitorie a ONU, și nu printr-o ofensivă militară decisivă. Dar tocmai aici începe problema atunci când ne lansăm în comparații. Slavonia oferă lecții importante pentru Republica Moldova, dar nu este o rețetă care poate fi copiată și implementată mecanic.

De ce este atractiv modelul Slavonia

În Croația, administrația ONU, UNTAES, a funcționat între ianuarie 1996 și ianuarie 1998 și și-a încheiat mandatul după reintegrarea pașnică a regiunii în statul croat. Misiunea a avut o dimensiune militară și civilă, un calendar clar, atribuții reale și un obiectiv fără echivoc, și anume revenirea teritoriului în ordinea constituțională a Croației.

Pentru Chișinău, această experiență este seducătoare deoarece pare să arate că un urmările invaziei militare ruse din anii 90 pot fi lichidate fără un nou război. Modelul include exact elementele care lipsesc în Transnistria, și anume demilitarizare, administrație de tranziție, garanții pentru populația locală, revenirea treptată a instituțiilor statului și sprijin internațional. Însă succesul din Slavonia a fost posibil într-un context foarte diferit. Croația recâștigase inițiativa militară prin modernizarea rapidă a forțelor armate, Serbia era slăbită după războaie și presiuni internaționale, iar comunitatea internațională avea un interes comun să închidă conflictul.

Republica Moldova nu se află într-o asemenea situație. Chișinăul nu urmărește și nu poate urmări o soluție militară, un model Qarabagh. Rusia nu este Serbia anilor ’90, ci o putere nucleară, membră permanentă a Consiliului de Securitate al ONU, aflată într-un război de agresiune împotriva Ucrainei. Iar Transnistria nu este doar o regiune separatistă, ci o platformă politico-militară prin care Moscova menține presiune asupra Republicii Moldova, Ucrainei și flancului estic al NATO.

Conflict înghețat, dar nu static

Formatul clasic de negocieri 5+2 include Republica Moldova și Transnistria, OSCE, Rusia și Ucraina ca mediatori, iar UE și SUA ca observatori. OSCE definește scopul procesului drept o reglementare bazată pe suveranitatea și integritatea teritorială a Republicii Moldova, cu un statut special pentru regiunea transnistreană. Dar invazia rusă împotriva Ucrainei a schimbat fundamental acest cadru. Rusia nu mai poate fi tratată credibil ca mediator neutru, iar formatul 5+2 este, practic, blocat.

În același timp, Republica Moldova se apropie tot mai mult de Uniunea Europeană. Negocierile de aderare au fost deschise oficial în iunie 2024, ceea ce schimbă și natura discuției despre Transnistria. Reintegrarea nu mai poate fi gândită doar ca o soluție post-sovietică, ci ca o problemă de compatibilitate cu statul de drept, frontiera externă a UE, regimul vamal, combaterea corupției, securitatea energetică și protecția infrastructurii critice.

Aici apare marea dificultate pentru Chișinău. O soluție prea slabă din punct de vedere politic ori constituțional ar conserva separatismul și regimul de ocupație rus. O soluție prea rapidă ar putea importa în stat structuri de securitate, rețele economice și influență rusească, punând în pericol Republica Moldova și statele partenere. Iar o soluție de tip federalizare cu veto ar risca să transforme Transnistria într-un cal troian constituțional, capabil să blocheze politica externă, integrarea europeană, cooperarea cu România și relația cu Ucraina.

Alte modele și limitele lor

Ciprul oferă un precedent util, dar incomod. Republica Cipru a intrat în UE, deși nu controlează nordul insulei, ocupat de zeci de mii de soldați turci și trupe paramilitare locale. Aplicarea dreptului european este suspendată în zona unde guvernul cipriot nu exercită control efectiv. Pentru Republica Moldova, acest model arată că un conflict nerezolvat nu trebuie să blocheze automat aderarea europeană. Dar arată și reversul medaliei, și anume faptul că după două decenii de apartenență la UE, problema cipriotă rămâne nerezolvată. Așadar, modelul Cipru poate fi o plasă de siguranță, nu o strategie ideală.

Insulele Åland și Tirolul de Sud arată cum o zonă cu un grad de autonomie poate funcționa atunci când este precisă, garantată și compatibilă cu suveranitatea statului. Dar Transnistria nu este doar o problemă de limbă, identitate sau autoguvernare locală. Este o regiune în care există trupe ruse, structuri de forță de facto, propagandă militarizată, economie separată și o identitate politică formată timp de decenii împotriva Chișinăului.

Irlanda de Nord arată că pacea cere instituții care reduc frica între comunități, dar și că mecanismele de împărțire a puterii pot paraliza statul. Daytonul bosniac merge și mai departe. Demersul a oprit războiul, dar a creat o arhitectură instituțională foarte greu de guvernat. Pentru Republica Moldova, lecția este clară, și anume faptul că garanțiile pentru populația din stânga Nistrului sunt necesare, dar ele nu trebuie să devină drept de veto pentru Moscova.

Nagorno-Karabah este modelul care a fost respins din start de autoritățile de la Chișinău. Reintegrarea prin forță poate produce control teritorial, dar și traumă, exod și radicalizare. Pentru Republica Moldova, o asemenea variantă ar fi nu doar imposibilă militar, ci și catastrofală politic, putând oferi Rusiei un pretext de escaladare și ar compromite direcția europeană a Chișinăului.

Greutăți pentru Chișinău

Prima greutate este securitatea. Nu poate exista reintegrare reală cu trupe ruse pe teren și cu depozite de muniții în afara controlului constituțional. Demilitarizarea trebuie să fie precondiție, nu un detaliu final.

A doua greutate este instituțională. Republica Moldova ar trebui să absoarbă un teritoriu care a funcționat timp de trei decenii cu administrație, justiție, educație, poliție, servicii și economie paralele. Asta presupune verificarea personalului, recunoașterea selectivă a actelor, integrarea sistemelor fiscale și bancare, protecția proprietății și reconstruirea încrederii.

O altă amenințare este războiul hibrid. Alegerile parlamentare din 2025 au fost competitive, dar observatorii OSCE au consemnat interferențe externe, finanțare ilicită, atacuri cibernetice și dezinformare. Consiliul UE a sancționat persoane și entități responsabile de destabilizarea Republicii Moldova, subliniind că activitățile destabilizatoare ale Rusiei s-au intensificat după invadarea Ucrainei. Într-un asemenea mediu, reintegrarea poate deveni o vulnerabilitate dacă statul nu este suficient de puternic.

Amenințările pentru România

Pentru România, Transnistria nu este un dosar îndepărtat. Este o vulnerabilitate la marginea NATO și UE. O R. Moldova destabilizată înseamnă presiune directă asupra României, inclusic energetică, informațională, politică, umanitară și militară.

Prima amenințare este de securitate regională. Chiar dacă prezența militară rusă din Transnistria este limitată, valoarea ei politică este mare. Ea poate fi folosită pentru intimidare, provocări, operațiuni informaționale, de spionaj sau pentru alimentarea unei crize la granița Ucrainei și în vecinătatea României.

A doua amenințare este războiul hibrid. Metodele testate în Republica Moldova, precum finanțări obscure, rețele politice, dezinformare, cumpărare de influență, exploatarea fricilor sociale, par a fi fost exportate și spre România. Republica Moldova este, în acest sens, un spațiu de testare pentru tehnici care pot afecta și încrederea publicului românesc în UE, NATO, Ucraina sau propriile instituții. Să nu uităm că peste un milion de locuitori din R. Moldova dispun și de cetățenia statului român, iar alte sute de mii dispun și de cetățenii ale altor state europene.

A treia amenințare vine din zona Mării Negre și a Dunării. România a ridicat avioane de vânătoare după încălcări ale spațiului aerian de către drone în timpul atacurilor rusești asupra Ucrainei, iar fragmente de drone au fost găsite pe teritoriul românesc. Strategia românească de apărare pentru 2025-2030 pune accent pe riscurile pentru infrastructura energetică și de comunicații din Marea Neagră, inclusiv în contextul militarizării Crimeei și al amenințărilor rusești la adresa navigației. Lipsa unei flote militare navale eficiente ridică multe semne de întrebare

Pentru Republica Moldova, adevărata provocare nu este doar să recupereze teritoriul, ci să o facă fără să slăbească statul. Pentru România, miza este ca Transnistria să nu rămână o platformă permanentă de presiune rusească la frontiera estică a UE și NATO. O soluție bună nu trebuie să fie spectaculoasă, ci sigură, pașnică, etapizată, compatibilă cu aderarea europeană, bazată pe retragerea trupelor ruse și construită astfel încât să protejeze oamenii fără să ofere Moscovei un instrument de veto asupra Chișinăului.

CITEȘTE ȘI

Fenomenul Max Korzh. De la băiatul simplu din Belarus la vocea unei generații postsovietice