În șirul de mesaje primite prin e-mail și pe SMS, am găsit unul care m-a pus pe gînduri. Era un simplu La Mulți Ani, urmat de vreo patru-cinci semne de exclamare. Presupun că unora nu le spune nimic. Poate fi luat ca un La Mulți Ani strigat din răsputeri, ca o urare care trăgea după ea semnele vocativului, dar care avea pentru mine un cu totul alt ecou și o altă semnificație. Șirul de semne de exclamare după o urare din partea profesorului Liviu Lăzărescu însemna mult mai mult. Aducea puțin a țignal prelung tras de locomotivele cu abur care traversau orizontul satului meu cu o precizie de ceasornic. N-am trăit povestea de dragoste a copilului înamorat de locomotivă. Pur și simplu, am învățat ora exactă după trecerea trenurilor prin șlițul deschis pentru valea Mărtineștilor prin celebra hulă a Turdașului. Dimineața, prin această tăietură a geografiei trecea personalul de şase, „muncitorul“, cum îi ziceau țăranii trenului personal care căra mii și mii de oameni spre combinatul de la Hunedoara. De cîte ori n-am auzit expresia: „Haide, mă, că a trecut muncitorul de șase!“. Apoi venea acceleratul de șapte, care trecea spre Arad și Curtici. La unsprezece sufla sirena de la fabrică, duda, cum îi ziceau țăranii, și mai apoi, peste o jumătate de oră, încă o dată, scurt și tăios, ca un îndemn la muncă. La trei și un sfert se auzea ca o bucurie semnalul de sfîrșit al schimbului unu, iar la patru (mai tîrziu am aflat că i se spunea și șaisprezece), trecea înapoi „muncitorul“, cu țărani aduși de la chinul siderurgiei hunedorene.
Ce legătură au mersul trenurilor, șuieratul locomotivelor cu cărbuni cu un artist de mare sensibilitate, cu un cunoscut profesor de culoare la Universitatea Națională de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din București (pe vremuri Institutul de Arte Plastice din Capitală)?
Liviu Lăzărescu a fost unul dintre asistenții maestrului Corneliu Baba și mai apoi a fost între foarte puținii profesori de culoare pe care i-a avut școala românească de pictură. Dincolo de partea didactică a vieții sale universitare, Liviu Lăzărescu a fost și este un pictor special. Nu mă amestec în judecăți estetice. Nu este treaba mea. Dar Liviu Lăzărescu este un mare pictor al lumii hunedorene. Este singurul mare artist din comuna mea. Iar regula casei noastre de țărani cu foarte puțini urmași pe la universități a fost să-i respectăm pe cei care au ajuns departe și se trag din satele hunedorene de pe Valea Mureșului. Și să-i iubim.
Cu cîțiva ani în urmă, i-am propus unui politician o încercare.
„Haideți să facem ceva pentru Petru Groza!“
Omul a îngălbenit. „Ce ai cu el, mă, ăla a fost un mare comunist!“ Politicianul ura la comandă și folosea ștampila înfierărilor anticomuniste din anii 1990.
„Bine, domnule, dar este din comuna vecină și a pus umărul la Marea Unire din 1 decembrie 1918.“ Parcă l-aș fi împins într-un cazan cu smoală clocotită. Politicianul a șters-o, iar bietul primar al Devei s-a spălat pe mîini și s-a făcut că n-a auzit niciodată de Petru Groza. Doctorul Aurel A. Vlad, Petru Groza, doctorul Nicolae Stăncioiu din Romos, Aurel Vlaicu și alți cîțiva oameni de ispravă răsăriți prin satele hunedorene au dat Văii Mureșului o identitate aparte. Pentru mine, Liviu Lăzărescu este unul dintre aceștia. El înseamnă o tușă inconfundabilă a lumii în care am copilărit. Portretele sale cu țărani din Mărtinești sunt pentru mine și pentru zona noastră mai importante decît portretele tuturor intelectualilor români aflați în mare vogă în regimul Băsescu. Consătenii lui Liviu Lăzărescu au o frumusețe severă, dată de costumele de sărbătoare în alb și negru, de ulița lungă, de satul vechi de sute de ani, de casele ca niște cetăți, de obiceiurile care mai supraviețuiesc doar în memoria noastră.
La Mărtinești, la Orăștie și la Deva, numele lui Liviu Lăzărescu sună mult mai frumos decît la București sau la Iași. La noi în sat este mai degrabă un mit. Bătrînii încă mai știu de tatăl său, condamnat la ani grei de închisoare pentru curajul de a-i ajuta pe partizanii ascunși în Munții Parîngului. Tatăl lui Liviu Lăzărescu, un șef de tren poreclit Traian al lui Bambi, arunca merinde și haine cînd trecea cu trenul pe Valea Jiului. Nu știu cum l-au prins și cîți ani a măsurat condamnarea sa. Știu însă că a apărut după eliberarea deținuților politic și, prin 1965, la trenul de patru, venea tacticos de la gară. Unii se fereau să-i vorbească, alții îl priveau cu o admirație care l-a fixat pentru totdeauna în memoria noastră. Avusese curajul să-i înfrunte pe comuniști. Asta i-a păgubit nespus carierei lui Liviu Lăzărescu. Expozițiile sale desfășurate la Sala „Constantin Brâncuși“ a Parlamentului României și la Deva au scos la iveală un univers și un artist.
Editorialul complet în ziarul Cotidianul de vineri versiunea tipărită – disponibilă la toate chioşcurile – sau varianta digitală.
„c.g.” in primul rand vreau sa te asigur de sincera mea simpatie si pretuire. Mai apoi, lasand la o parte ceea ce este indeobste cunoscut publicului larg despre evenimentele si faptele istorice la care facem referire trebuie sa fii de acord cu mine ca multe dintre ele nu le vom cunoste niciodata deoarece acest lucru a fost decis de actorii principali si participantii directi care conduceau destinele Romaniei si ale lumii in acele vremuri. Nu vreau sa intru in polemica cu tine pe acest subiect, vreau sa iti spun doar ca Regele Mihai a fost un om extrem de inteligent si raportat la evenimentele de atunci, „cultivand” chiar relati de amicitie si prietenie cu maresalii Armatei Rosii oe care-i invita la ospete si vanatori private, iar dupa Revolutie intrebat fiind daca vrea sa revina pe tron a raspuns public ca „Nu cred ca acesti tineri au murit in Revolutie pentru a fi adusa Monarhia in Romania” !!!. Dixit draga „c.g.” si La Multi Ani !