Ucraina şi energia Europei. Haos pentru stabilirea unei noi ordini

La finalul anului trecut, Rusia a semnalat limpede ca doreşte să menţină Ucraina în sfeara sa de influenţă, iar soluţia era ca această decizie să fie ambalată, pentru consumul public, în negocieri tripartite UE-Ucraina-Rusia. Liderii europeni nu au dorit să dea curs iniţiativei, iar la jumătate de an de la acest moment în Ucraina se dezvoltă un conflict de proporţii, nu există un guvern ales, Crimeea a fost anexată de Federaţia Rusă, Marea Neagră este patrulată de distrugătoare americane, armata SUA şi-a sporit prezenţa în ţările baltice, Polonia si România, se vorbeşte si mai mult de soluţia salvatoare a gazelor de şist, iar guvernul interimar al Ucrainei va semna un acord de liber schimb cu UE, în dauna intereselor Rusiei.

Haosul, mai mult sau mai puţin aparent, creat de criza din Ucraina poate fi fondul ideal pe care Washingtonul Bruxelles-ul să negocieze în spatele uşilor închise o nouă ordine a relaţiilor lor, a cărei naştere ar fi fost altfel zădărnicita tocmai de necesitatea de a respecta principiile democratice. Este vorba de încheierea unui Acord de Parteneriat Transatlantic pentru Comert si Investitii (acord de liber schimb care ar crea cea mai mare piata mondială) care va impune principiile economiei americane in Europa. Este vorba de comercializarea în Europa a gazelor de şist lichefiate produse în SUA, de exploatarea de către marile companii americane a gazelor de şist din Europa şi de suplimentarea viguroasă a bugetelor militare ale statelor NATO, în ciuda austerităţii la care este supusă populaţia.

Dacă este să ne concentrăm doar asupra aspectului energetic, se poate observa cât de mult criza din Ucraina foloseşte marilor companii energetice occidentale.

Spre exemplu, premierul polonez Donald Tusk, lansa în paginile Financial Times, în urma cu doar câteva săptămâni, dezbaterea asupra creării unei Uniuni Energetice Europene. Principiile acestei noi uniuni enunţate de Tusk sunt: 1. negocierea contractelor energetice de CE, nu de fiecare stat în parte; 2. mecanismul de negociere ar trebui să devină şi mai dur în cazul în care Rusia decide să oprească furnizarea gazelor; 3.construirea unei infrastructuri care să nu mai permită existenţa unui singur furnizor – Gazprom; 4. exploatarea la maximum a gazelor de şist şi cărbunelui în Europa; 5. importuri de gaze lichefiate din SUA şi Australia.

Aşadar, premierul Poloniei reia aceeaşi teză a importurilor de gaze de şist lichefiate din SUA şi mai introduce în ecuaţie şi Australia, în ciuda distanţei uriaşe ce separă continentele. Interesant este că Australia, un mare producător de gaze neconvenţionale, a devenit recent cel mai scump loc din lume din punct de vedere al extracţiei, iar gazele produse aici îşi găsesc greu o piaţă de desfacere. Să fie oare criza din Ucraina o soluţie pentru gazul scump al Australiei, cu lobby din partea Poloniei?

Cât priveşte gazele din SUA, cum legislaţia americană interzice exportul de hidrocarburi, doar semnarea grabnică a Parteneriatului Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţi este prezentată ca fiind soluţia care va salva Europa de o criză energetică majoră. “Va fi foarte important pentru noi să încheiem foarte repede negocierile pentru Parteneriatul Tranatlantic. Suntem ferm convinşi că pentru UE, pentru Germania şi pentru SUA, acesta va oferi o mulţime de oportunităţi”, a spus Angela Maerkel în timpul vizitei din această lună în SUA, făcând uitat total scandalul recent legat de interceptările NSA.

Numai că în SUA există şi alte probleme. Spre exemplu, BBC relatează ca peste Ocean nu există nici măcar un terminal pentru exportul de gaze lichefiate. Primul terminal va fi funcţional abia în 2015, în Louisiana. Întâmplător sau nu, acest prim hub de export de hidrocarburi din istoria SUA îl are printre membrii consiliului de administraţie pe John Deutch, fost director al CIA, care face parte şi din conducerea companiei producătoare de armament (ce va furniza şi elemente ale scutului antirachetă) Raytheon.

Europa pare pregătită pentru importul de gaze lichefiate, pentru că, scrie Der Sopiegel, aici există deja 22 de terminale şi multe sunt deja în stadiul de construcţie. Săptămânalul german scrie că UE are, teoretic, capacitatea de a importa astfel două treimi din necesarul de gaze.

Numai că mai apare o mare problemă: preţul. În ţările asiatice, gazele se comercializează cu 15 dolari per unitate termală britanică şi tendinţa este de creştere, după închiderea centralelor nucleare din Japonia, după dezastrul de la Fukushima. În Europa, gazele se comercializează cu 10 dolari. Pentru marii exportatori, opţiunea este clară, iar Der Spiegel concluzionează astfel că gazele lichefiate nu pot decât să crească preţul energiei în Europa.

Având în vedere aceasta şi adăugând catalizatorul esenţial al crizei din Ucraina şi al noii spaime faţă de Rusia, soluţia despre care se discută tot mai mult este exploatarea agresivă a gazelor de şist din Europa. Marea Britanie şi Polonia sunt două ţări câştigate de tabăra susţinătorilor acestei soluţii. În România, americanii de la Chevron au început explorarea după ce criza din Ucraina a luat amploare şi a trecut în plan secund protestele locale.

Interesant este şi cazul Lituaniei, o ţară de unde Chevron s-a retras în toamna anului trecut, deoarece parlamentul a impus o taxă de 40% pentru companiile exploatatoare de gaze de şist. Însă a urmat criza din Ucraina şi spectrul ameninţării energetice şi militare ruse, suficient pentru ca această taxă să fie redusă, în aprilie 2014, la 15%. Mai mult, în primii trei ani de operare, companiile nu vor fi taxate, iar guvernul va finanţa o campanie de informare despre farcturarea hidraulică.

În Ucraina, aceeaşi companie Chevron semna un acord pe 50 de ani cu regimul Viktor Ianukovici pentru exploatarea hidrocarburilor în zona de vest a ţării. Apoi a urmat semnarea unui acord între italienii de la ENI şi acelaşi guvern Ianukovici, pentru explorarea unor zăcăminte din Marea Neagră. A mai fost semnat un acord de explorare a gazelor de şist în estul Ucrainei şi cu Royal Dutch Shell, iar Chevron, Shell, ExxonMobil, Repsol s-au arătat interesate de zăcămintele din zona platoului continental al Crimeii. Au apărut astfel speculaţii cum că împiedicarea unor asemenea operaţiunji de extracţie a fost o raţiune a anexării peninsulei de către Rusia.

Oricum, chiar şi dupa căderea regimului Ianukovici, companiile şi oficialii americani îşi exprimă convingerea că în Ucraina se poate scoate profit. În discursul său din decembrie 2013 de la Kiev, când a împărţit dulciuri protestatarilor, asistentul secretarului de Stat al SUA, Victoria Nuland, declara că Ucraina trebuie să semneze un nou acord cu FMI pentru “a trimite un mesaj pieţelor private şi pentru a spori investiţiile străine directe, de care Ucraina are nevoie urgentă.”

Devine clar că marile companii energetice, susţinute de guvernele lor (în primul rând administraţia SUA si guvernul Federaţiei Ruse), sunt profund implicate în criza ucraineană, cu toate extensiile ei la nivel continental. Iar responsabilitatea principală a oricărei astfel de corporaţii nu este neapărat cea de a promova democraţia şi suveranitatea ţărilor în care operează, ci de a spori cât mai mult profitul acţionarilor. Modul în care Gazprom acţionează în fostele republici sovietice şi chiar în statele UE dependente în mare măsură de gazele ruseşti, precum şi politica marilor companii petroliere occidentale în state africane sau latino-americane nu fac, în acest context, decât să cheme la o redefinire a aceea ce este “independenţa energetică”.