Udrea și Liiceanu

Udrea a schițat o mea culpa, la un moment dat: îmi pare rău că n-am înțeles mai devreme cum dreptatea pe care a căutat să o facă regimul Băsescu s-a transformat în nedreptate… Nu la o astfel de mărturisire se așteptau radicalii, ci la dezvăluiri despre afacerile negre ale fostului președinte.

Acum, se zice că niște agenți ai FBI o caută la închisoarea din Costa Rica cu aceeași speranță ca și radicalii de la noi. După opinia mea, dacă FBI o caută pe Udrea, azi, acei agenți au altă misiune: să evalueze cât știe Udrea despre acele afaceri negre ale regimului Băsescu în care a fost complice și FBI. Dacă agenții vor afla că știe prea multe, nu e prea amuzant să ne gândim la viitorul fostei… prime doamne din România.

Udrea a ratat ocazia de a-și face o mea culpa mai convingătoare: îmi pare rău că n-am înțeles la timp nedreptatea care se făcea în regimul Băsescu, dar cum aș fi putut să-mi dau seama de ea dacă intelighenția țării susținea regimul în aceeași măsură în care l-am susținut și eu?

Această intelighenție nu a schițat încă nici un gest de mea culpa. De aceea, azi, este obligată să ridiculizeze tema statului paralel și capitolul ei cel mai murdar: poliția politică.

Cel mai departe de aceste realități pare a fi conștiința lui Gabriel Liiceanu, totalmente incapabilă să constate că justiția băsistă a fost pusă la cheremul SRI. Acest fapt nu mai este, acum, o ipoteză, ci o evidență. Dar orice evidență poate fi negată, dacă musca de pe căciulă așa vrea.

Mai greu de înțeles este de ce Liiceanu nu are curajul de a-și recunoaște, precum Udrea, musca aceea: îmi pare rău că n-am înțeles la timp nedreptatea care se făcea în regimul băsist, dar eu n-am avut acces la informațiile la care a avut acces Elena Udrea…

N-am decât o explicație. Liiceanu nu are simțul dreptății. El a urât victimele băsismului tot atâta cât le-a urât și Băsescu și puțin îi pasă dacă au avut parte de procese trucate. Aceeași „sentință” morală și cu privire la Andrei Pleșu. Cei doi corifei ai intelighenției noastre onorabile nu au simțul importanței reale a Justiției, care nu este nici la cheremul politicului, nici la cheremul serviciilor secrete. Își dau seama de răul aservirii politice a Justiției (dacă e aservită unui partid antipatic), dar n-au percepția răului și mai mare pe care îl face o Justiție aservită serviciilor secrete (în vremea guvernării unui partid mai simpatic).

Cultura cu privire la felul în care este administrată dreptatea nu apare din studii umaniste. Nicolae Steinhardt avea studii de drept constituțional. El înțelesese că dacă nu-ți poți pune viața în joc (nu doar libertatea), apărarea unei Constituții ce merită a fi apărată este imposibilă

Tare mi-e teamă că mai degrabă Udrea ar putea fi un erou constituțional, nu „șovăielnicii” intelectuali.