UE devine o problemă mai gravă decât Ucraina

Presa europeană este inundată cu declarațiile liderilor UE, după convorbirea telefonică de mai bine de două ore dintre Donald Trump și Vladimir Putin, încheiată cu un acord pentru o încetare a focului vizând doar infrastructura energetică din Ucraina, respectiv Rusia.

Pe prima pagina sunt declarațiile politicienilor baltici, care se află acum la putere la Bruxelles – in fruntea diplomației, a Apărări UE și a Economiei. Putin nu vrea să încheie războiul din Ucraina, spune estoniana Kaja Kallas, sefa diplomației UE. ”Nu exista niciun indiciu că Rusia vrea pacea”, spune ministrul de Externe al Letoniei. Nu lipsește nici avertismentul ministrului german al Apărării, Boris Pistorius, care ii transmite lui Donald Trump că ”Putin joacă un joc aici și sunt sigur că președintele american nu va sta deoparte mult timp”.

Dar, mult mai important decât aceste declarații sceptice este faptul că, nici în comunicatul dat de Casa Albă după discuția Trump-Putin, nici în cel al Kremlinului, Europa nu este pomenită. Europa este irelevantă în aceste discuții despre războiul din Ucraina și ar face bine să acorde atenție acestui fapt, înainte de avertiza SUA despre ”jocurile” Rusiei lui Putin.

Apoi, presa europeană acordă atenție numai și numai aspectelor legate de Ucraina din convorbirea Putin-Trump. Întrebarea este dacă președinții celor mai mari puteri nucleare ale lumii au petrecut două ore și jumătate vorbind despre ce anume se poate și ce anume nu se poate bombarda în Ucraina sau despre ofensiva rusă din regiunile estice ale Ucrainei sau pentru eliminarea ultimelor trupe ucrainene din Kursk. Este limpede că Trump și Putin au discutat despre un tablou mult mai amplu al relațiilor internaționale.

Lumea este mai mare decât Ucraina

Este trecută cu vederea declarația purtătorului de cuvânt Dmitri Peskov, după discuția telefonică a președinților. ”Lumea este un loc mult, mult mai sigur acum”, a spus Peskov. Este puțin probabil ca această afirmație să fie legată strict de încetarea bombardării centralelor electrice ucrainene și a rafinăriilor ruse.

Pentru că liderii europeni s-au obișnuit vreme de decenii să ia poziția struțului în momente de criză și pentru că presa s-a obișnuit să le repete papagalicește pozițiile, atacul Armatei israeliene în Gaza, după o încetare a focului de o lună de zile, precum și atacul american asupra pozițiilor hutiților din Yemen, au fost tratate ca evenimente fără vreo legătură cu discuția dintre Putin și Donald Trump.

Președintele Putin și omologul iranian Masoud Pezeshkian au semnat, în urmă cu doar două luni, un ”tratat de parteneriat strategic comprehensiv”. Dar, după discuția de pe 18 martie dintre Trump și Putin, poziția Rusiei devine identică cu cea a Statelor Unite, după cum arată comunicatele Kremlinului și Casei Albe: Iranului nu trebuie să i se permită să obțină arme nucleare cu care ar putea elimina Israelul. Altfel spus, Donald Trump a căutat sprijinul Rusiei în ce privește Iranul, iar Putin îi oferă acest sprijin.

Hutiții din Yemen, o sectă șiită care a format organizația Ansar Allah ce ataca navele care au legătură cu Israelul și încearcă să intre sau să iasă din Marea Roșie, sunt susținuți de Iran. După declanșarea războiului din Ucraina, hutiții din Yemen au devenit o parte din ”roiul de muște” cu care Rusia încearcă să pună pe fugă ”leul” american. Presa americană a publicat o serie de informații despre ajutorul pe linie informativă oferit de Rusia hutiților, despre  traficul de arme pus la cale de Rusia pentru a susține atacurile acestora. La momentul convorbirii telefonice Putin-Trump, avioanele americane bombardau  de două zile pozițiile hutite din Yemen, și au continuat să o facă și după respectiva convorbire. Reacția Moscovei a fost inițial timida, iar apoi inexistentă. Semnaul poate fi că Rusia și-a luat mâna de pe hutiții din Yemen, la solicitarea Statelor Unite. Este mai simplu pentru Statele Unite să transmită un mesaj bombardând zonele controlate de o sectă războinică din Yemen decât trimițând trupe în Taiwan. Este un act cinic, însă mult mai puțin riscant pentru pacea globală.

Tot la momentul convorbirii Trump-Putin, armata israeliană a pus capăt armistițiului cu gruparea Hamas, a bombardat Fâșia Gaza și a ucis peste 400 de oameni. Premierul Benjamin Netanyahu a avertizat că următoarele negocieri cu Hamas se vor desfășura în paralel cu operațiunile militare israeliene și l-a reinstalat pe extremistul de dreapta Itamar Ben-Gvir în fruntea Ministerului Securitatii Nationale, l-a demis pe șeful Shin Bet (acuzându-l de lipsă de loialitate) și semnalează că își va consolida puterea prin demiterea procurorului general al Israelului. Statele Unite nu au protestat la această încălcare a unui acord cu care administrația Trump s-a lăudat. Dimpotrivă, susținerea pentru Netanyahu a fost exprimată limpede. Rusia nu a făcut decât să anunțe că Israelul se pregătește de o nouă operațiune terestră în Gaza și că protecția civililor nu face parte din principiile și metodele armatei israeliene – atât. O poziție rezervată, pentru că și premierul Netanyahu a intervenit la Washingtion pentru ca Rusia să-și păstreze baza militară din Siria, după căderea regimului Assad.

Având în vedere nu doar evenimentele din Ucraina, ci și cele din Orientul Mijlociu, se poate spune că administrația Trump se află în conflict nu cu Rusia lui Vladimir Putin, ci cu Europa și cu elementele neoconservatoare din statul profund american. Marele război al lui Trump este cel cu o alianță între UE, Ursula von der Leyen, Friedrich Merz, Emmanuel Macron, premierul britanic Keir Satrmer și adepții lui Nuland-McCain bine implantați în structurile statului american. America a fost condusă în ultimele decenii de aceste structuri și tot ele au modelat politica europeană, inclusiv noua generație de politicieni și ONG-iști europeni. Această politică euroatlantică a dus la războiul din Ucraina și la o ascensiune a Chinei care a atins un nivel periculos pentru Statele Unite.

Administrația Trump încearcă demantelarea acestei politici vechi de decenii, o resetare a relațiilor cu Rusia ca parte a strategiei de îndiguire a Chinei, dar și ca parte stabilirii unei ordini mondiale multipolare. Nu poate face asta fără susținere în Congres și în structurile statului, fără a avea de partea sa forța a lobby-ul israelian. Nu poate face asta fără a beneficia măcar de bunăvoința Rusiei lui Putin. De aici lumina verde pentru noi crime în Gaza, de aici și convorbirea de două ore cu Vladimir Putin.

Despre ce au discutat Putin și Trump mai bine de două ore? Despre câte bombe și câte drone să cadă sau să nu cadă asupra unor generatoare electrice? Sau mai degrabă despre cum SUA, împreună cu Rusia, să răspundă la acțiunile Europei conduse de Macron, Merz și Starmer pentru a sabota discuțiile de pace privind Ucraina? Despre un semnal de bunăvoința din partea Rusiei care să elibereze niște militari ucraineni grav răniți și care oricum consumau resursele sistemului rus, sau despre un semn de bunăvoință din partea Moscovei sub forma punerii Iranului și a aliaților din Yemen cu botul pe labe?

Liderii UE confundă războiul din Ucraina cu un conflict african

Presa europeană a trăit, cel puțin pentru o zi, într-o lume mult, mult mai îngustă.  ”Putin l-a păcălit pe Donald Trump”, titrează The Spectator. Articolul arată cât de mult ar avea de pierdut Ucraina de pe urma înțelegerii dintre președinții Putin și Trump pentru crearea unui grup de contact care să discute în detaliu despre o încetare generala a focului și despre negocierile de pace. Asta ar însemna îngroparea negocierilor vreme de luni de zile în discuții sterile în cadrul unor comisii, Rusia urmând doar să dea impresia că este angajată pe calea păcii.

”Acceptarea de catre Rusia a unei încetări a focului foarte limitate îi permite lui Trump să iasa cu imaginea neafectată, ”însă nimic nu anunță că Moscova este gata să pună capăt războiului fără capitularea Kievului”, scrie The Times. Iar Le Temps sugerează că discuțiile dintre Trump si Putin s-au încheiat cu un rezultat derizoriu.

Die Zeit scrie că ”Putin a reușit să-i vândă lui Trump niște concesii minime ca și cum ar fi progres în procesul de pace. Convorbirea telefonică urmărea eliberarea lui Putin de dilema creată de oferta americano-ucraineana de încetare necondiționată a focului. Un răspuns pozitiv al Rusiei l-ar fi văduvit pe Putin de influența militara asupra Ucrainei, înainte de începerea negocierilor de pace. Însă un NU clar l-ar fi putut înfuria pe Trump, cu consecințe greu de evaluat”, scrie săptămânalul german. Soluția lui Putin în fața acestei dileme: ”să aducă în discuție detalii și solicitări noi, continuând războiul. Din punctul de vedere al lui Putin, această tactică cinică este rațională, pentru că armata rusă are avantaj pe termen lung în războiul de uzură”, scrie Die Zeit. ”Putin a jucat la trecerea timpului, în vreme ce Trump a vrut să joace cu adevărat”, scrie Der Spiegel. ”Din punct de vedere al Kievului, se pare că Rusia vrea să dea impresia că joaca jocul încetării focului, în vreme ce da ultimatumuri inacceptabile, precum încetarea imediată a ajutorului militar occidental în timpul armistițiului”, scrie Le Soir.

Nimic din cele scrise de presa europeana nu este greșit. Sunt interpretări cât se poate de corecte. Însă, la fel ca și în cazul declarațiilor liderilor europeni, sunt interpretări înguste, care pleacă de la ideea că Europa este centrul de greutate al lumii și o mare putere. O altă premisă depășită de realitatea de pe teren este că Ucraina încă ar putea obține concesii din partea Rusiei, că o ”coaliție de voință” a statelor europene poate pune bocancul militar în Ucraina, că orgoliul francez întruchipat perfect de Emmanuel Macron va fi gâdilat plăcut prin desfășurarea trupelor la Odessa, ceva ce Franța vrea să facă de mai bine de o sută de ani. Realitatea este însă că, așa cum spune profesorul John J. Mearsheimer, Vestul a pierdut războiul din Ucraina și, acum, Vestul, nu Putin, este cel care caută o portiță de ieșire onorabilă. Miza negocierilor vizând strict Ucraina nu mai este recuperarea unei părți din teritoriile ocupate de Rusia, reparații de război, judecarea lui Vladimir Putin la Curtea Penală Internațională de la Haga, dezagregarea Federației Ruse în state etnice, răspândirea democrației liberale până la Urali și dincolo. Miza, așa cum o spune același Mearsheimer și cum o sintetiza bine Elon Musk, în urmă cu exact un an, este dacă Ucraina va pierde întregul acces la Marea Neagră sau nu. ”Întrebarea care rămâne este dacă Ucraina va pierde total accesul la Marea Neagră. Recomand o soluție negociată până să se întâmple asta”, spunea Musk.

Politicienii europeni și presa ce le face ecou confundă războiul din Ucraina, la izbucnirea căruia Vestul a șpus serios umărul, cu un război prin procură între două foste colonii africane, unde Franta sau Marea Britanie sunt invitate sa trimita trupe de menținere a păcii, unde militarii straini ii vânează pe liderii autohtoni pentru a-i trimite la Haga, unde miza conflictului nu depășește valoarea potențiala a două-trei mine de diamante și uraniu și unde jurnaliștilor li se șoptește care sunt ”băieții buni” care trebuie sprijiniți pentru ca democrația să învingă și resursele să curgă spre fostele metropole. Benjamin Netanyhu si Vladimir Putin, ambii cu mandate de arestare emise de CPI, nu pot decât să zâmbească, să le transmită diplomatic europenilor că fac o confuzie și să-si extindă influență in Africa, împreună cu China.

Generația educată la școala Nuland-McCain nu vede pădurea de copaci

Alimentarea de către statele europene a rezistenței militare și a regimului Zelenski, sabotarea unei eventuale păci negociate de Rusia și SUA sporește riscul unor pierderi teritoriale și mai mari, dar și al unor operatiuni sub drapel fals ale serviciilor secrete ucrainene (tot mai specializate în acest sens) care sa escaladeze in mod periculos conflictul. Nu trebuie uitat că, după disputa Trump-Zelenski din Biroul Oval, o dronă (rusă, a spus imediat Kievul), a penetrat sarcofagul reactorului 4 de la Cernobîl.

Condusă de Kaja Kallas (care nu poate vedea mai departe de Marea Baltica și Kaliningrad), de Ursula von der Leyen și Friedrich Merz (care nu pot vedea dincolo de Europa continentală și de exporturile germane) și de orgoliul francez, Europa riscă să devină și mai mioapă, și mai provincială decât este în acest moment. Un spațiu suprareglementat, dar nu o putere, nu un actor strategic. Situația țărilor mici din UE este cel puțin la fel de dificilă. Vreme de aproape trei decenii, România a considerat că fidelitatea strategica înseamnă absența unei politici proprii și acceptarea fără crâcnire a oricărei directive de la Washington și Bruxelles, alinierea automată, lipsa afirmării intereselor naționale. Polonia nu a avut aceasta poziție, nici Ungaria, nici Slovacia, nici Cehia. Grupul de la Visegrad este mai puțin dezorientat într-po lume în care hegemonia americană este contestată și Europa nu-și găsește direcția, ba chiar unele dintre aceste state încearcă să stabilească noua direcție a Europei sau măcar să-și dezvolte parteneriate cu alți actori globali, inclusiv Rusia și China. Acum, când SUA au oprit finanțarea pentru postul Radio Europa Liberă de la Praga, dacă ministrul de Externe Emil Hurezeaznu mai păstrează vreo casca made in US de la Europa Libera Munchen, poate fi atent, ca și atunci, dacă nu cumva i se șoptește ceva de peste Ocean.

Administrația Trump are nevoie de aliați în UE, pentru că America duce în acest moment un război geopolitic surd cu Europa. Casa Albă știe că un aliat precum Viktor Orban este prea puțin (partidul Tisza, al rivalului Peter Magyar, depășește în sondaje FIDESZ-ul lui Orban). Marile puteri europene mizează pe alianța cu tabăra neoconservatoare de la Washington pentru sabota resetarea globală gândita de Trump și echipa sa. Europa de Vest își supraevaluează poziția, însă victoria lui Trump nu este garantată. Noua administrație are nevoie de un punct de sprijin în lobby-ul evreiesc, la Moscova, în Europa. Aceasta era miza victoriei unui candidat precum Călin Georgescu, dar SUA pot obține alinierea României și sub un alt regim. Dar, pentru aceasta, politicienii români ar trebui să fie proactivi și să aibă o strategie națională – ceva ce nu au fost și nu au avut.

Statele Unite au încercat să învingă Rusia prin procură și să scoată Moscova din rândul marilor puteri. Strategia aceasta a eșuat. SUA au aflat că nu pot lupta și cu China, și cu Rusia ca țși cum ar merge și ar mesteca gumă. Acum, Donald Trump încearcă să coopteze Rusia, India, Brazilia, chiar și China lui Xi Jinping, într-o ordine multilaterală, fără o hegemonie americană totală, dar în care dolarul SUA să dicteze. Rezistența împotriva acestei viziuni este uriașă în Statele Unite și in Europa. Și, în Rusia, Europa, China, în întreaga lume există o mare rezerva, exprimată de un analist rus citat de UnHerd: ”Orice acord cu SUA are o perioadă de valabilitate de patru ani”; după următoarele alegeri, acordul poate înceta. Atenția excesivă la detalii, negocierile prelungite și obținerea legitimării internaționale a unui acord privind Ucraina nu țin doar de șiretenia Rusiei, ci și de termenul redus de valabilitate al înțelegerilor cu Statele Unite. De aceea, și România are nevoie de propriile strategii, nu doar de predictibilitate, loialitate și continuitate.