Umilinţa asumată are un preţ: marile avantaje ale titlurilor oficiale. Sub masca aparentei constrângeri plânse de unii astăzi, în realitate încasările erau uriaşe. Nimic nu era gratis. Erau şi sume care urcau până la zece salarii per articol pentru liderii consacraţi precum Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, A. Toma, Mihai Beniuc şi mulţi alţii.
Iată câteva texte ale umilinţei asumate:
Zaharia Stancu (Ţara): „(…) Sub cer albastru pe-albastru ocean/ Corabia noastră aleargă-nainte/ Mândră aleargă’nainte,/ Spre viitor, spre comunism aleargă…/ Prielnic e vântul. Meşter cârmaciul/ Mândră corabia… Meşter cârmaciul (Zaharia Stancu, „Ţara”, volumul „Slăvim Republica”, Bucureşti, 1972, p. 10).
Mihai Beniuc – poet, academician: „(…) Întreb: Cine-a făcut peste noroi/ Aicea podul, drumurile, zidul?/ Îmi spune câte-un tânăr mândru: Noi! Şi cine sânteţi? Noi sântem Partidul!” (Mihai Beniuc, „Noi sântem”, volumul „Slăvim Republica”, Bucureşti, 1972, p. 12).
Virgil Teodorescu, fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor: „(…) Nimic din toate-a aceste stranii goluri/ Tu n-ai sădit în noi, iubit Partid/ Căci gesturile noastre toate închid/ Înlocuirea vechilor simboluri” (Virgil Teodorescu, „Încununare”, volumul „Slăvim Republica”, Bucureşti, 1972, p. 17).
Ana Blandiana: „Candoarea mi-a-nflorit în ochi definitiv/ Cu-ntîiul plâns în curtea şcolii sub castani/ Când clasa mea primea cravata roşie festiv,/ şi sufeream nespus şi grav de colectiv/ Că nu-mplinisem încă 9 ani. (…) Candoarea scrijelită de mâna ta lucid/ În ochii mei, dramatic deschişi spre mâna ta,/ Oricâte mâluri s-ar sedimenta,/ Nu-mi vor putea-o şterge./ Candoarea ca un rid/ va măsura maturitatea mea, Partid” (Ana Blandiana, „Partid”, volumul „Slăvim Republica”, Bucureşti, 1972, p. 46).
Gabriela Melinescu, acum mare protestatară, care a cerut azil politic în Suedia, dar a uitat de poezia începutului de drum pe când era elevă şi membră a Cercului Literar „D.Th. Neculuţă”: „(…) Eşti pentru mine-avântul în orice vis rostit/ Când inima în mine o simt că nu e plină,/ Tu eşti izvorul mare cu valul răscolit/ spre care-alerg, să umplu întreagă, cu lumină” (Gabriela Melinescu, volumul „Slavă Partidului”, Bucureşti, 1960, p. 3).
Studentul A.I. Zăinescu, devenit apoi un obedient critic literar: „(…) Lenin!… Cu Lenin încep şi te cânt:/ Eşti ochii lui limpezi, aprinşi şi vioi/ Eşti dragostea lui pentru noi şi oricând/ Eşti Lenin trăind printre noi!” (A.I. Zăinescu, „Cânt”, volumul „Slavă Partidului”, Bucureşti, 1960).
A. Toma, fost academician şi poet oficial în perioada stalinistă: „(…) Nu-i iarba fiarelor, nici vrăji nu sânt/ Partid, tu minuni legi de neînfrânt/ Lozinci din Marx şi Lenin şi Stalin/ se împlinesc cu forţă de destin” (A. Toma, „Partidului”, volumul „Poeţii noştri cântă Republica”, Biblioteca Centrală de Stat a RPR).
A.E. Baconsky: „(…) De mult îmi stăruie un gând:/ Pe Lenin am să-l văd dormind/ În Mausoleul lui, departe, pe care-l văd în câte-o carte/ sau despre care-mi spun prietenii întorşi în ţară de curând. (…) Acolo Stalin rând pe rând/căi noi spre comunism croieşte/ Şi ceas cu ceas îşi împlineşte/ cutezătorul jurământ” (A.E. Baconsky, „Pe Lenin am să-l pot vedea”, volumul „Cântece de zi şi de noapte”, Editutra de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1954, pp. 46-47).
Poezia „Lenin la Şuşenskoe”: „(…) Am încercat să-l cânt pe marele Ilici/ în Siberia de atunci, îndepărtată şi tristă,/ când într-o seară l-au adus,/ surghiunit de nemernicia ţaristă./ Dar pentru Lenin oricare liră e atât de săracă!” (A.E. Baconsky, volumul „Poezii”, Editura pentru Literatură şi Artă a Uniunii Scriitorilor din RPR, 1952, p. 86).
„Trei delegaţi”: „(…) Eu, Zoltàn Keresztes, sunt muncitor/ Şi-s invalid că m’au ciuntit duşmanii/ Războiul ca un foc pustiitor,/ Mi-a ars oraşul, mi-a ucis castanii./ Dar oştile lui Stalin au învins. (…) Ce bucurie-n inimă-mi crescuse/ Când fraţii din uzină m-au ales!/ Mi-am zis atunci: trei norme-or fi răpuse în cinstea aşteptatului congres. (…) Lucreţia Rusu-şi creşte bucuria: (…) Când m-au ales tovarăşii-ntîia seară, Ce fericire m-a cutremurat!/ De atunci astâmpăr n-am; muncesc cât şapte/ şi mă gândesc ce-oi spune, ce-oi vorbi/ şi mă visez în fiecare noapte/ şi mă aud în fiecare zi. (…) Iar eu Emil Isac, poet bătrân,/ Mi-i părul alb ca iernile’ngheţate,/ Dar pururi tânăr eu am să rămân/ Cântând aceste timpuri minunate. (…) Aceştia-s delegaţi de-ai noştri, iată,/ şi cu mândrie-n suflet i-am trimis/ să poarte gândul, viaţa noastră toată, în sălile cinstitului congres. (A.E. Baconsky, „Trei delegaţi”, volumul volumul „Poezii”, Editura pentru Literatură şi Artă a Uniunii Scriitorilor din RPR, 1952, pp. 104-108).
Nicolae Labiş: „(…) Căci mii şi mii de oameni, prin mii şi mii de părţi trăind/ Partidului viaţa şi versurile închină,/ cum clinchete distincte din lire prind/ Aceeaşi melodie, fierbinte şi deplină” (Nicoale Labiş, „Partidului”, volumul „Partidului. Inima şi versul”, p. 95).
Redu Beligan: „(…) la Moskova am înţeles că satira lui Gogol nu are numai o semnificaţie istorică, dar că ea ajută şi azi la demsacraea unor aspecte ale putredei «democraţii» din statele capitaliste, cât şi la scoaterea din rădăcini a tot ceea ce a mai rămas înapoiat în conştiinţa românească. Pentru a putea îndeplini această înaltă misiune, spectacolele noastre trebuie să ajungă însă la acel grad de măestrie la care a ajuns teatrul sovietic. (…) S-a muncit mult – cum nu s-a muncit poate până acum la vreun spectacol de la noi, s-a muncit cu dragoste, cu pricepere, cu avânt. A ieşit în evidenţă şi cât mai au de învăţat actorii noştri la şcoala realismului socialist. (…) Pentru a ne perfecţiona cât mai mult jocul scenic, pentru a ne ridica din ce în ce mai aproape de nivelul spectacolelor de la teatrele din Moskova” (Radu Beligan, „Pregătind Revizorul”, „Flacăra”, anul I, nr. 6, octombrie 1952, p. 19).
Aici doresc să fac o menţiune. Textele semnate de A.E. Baconsky şi selectate de mine fac parte din prima perioadă de creaţie a acestuia. Începând cu anul 1965, scriitorul adoptă un alt stil, teme îndrăzneţe care se concretizează în capodopera „Biserica Neagră”, care a făcut şi carieră internaţională. Iar poziţia lui puternic pro-comunistă din „obsedantul deceniu” se schimbă radical, devenind purtătorul unor mesaje clar anticomuniste. A se vedea scrisoarea adresată intelectualilor cehi şi slovaci legată de evenimentele din 1968.
Cât priveşte asa-zisa disidenţă a Anei Blandiana din anii ’80, aceasta a fost extensia unei aluzii care a proiectat o poezie non-politică într-o poezie protestatară. Ana Blandiana nu a fost nici o secundă disidentă. Nici scriitorii Dorin Tudoran şi Paul Goma nu au considerat-o disidentă vreodată. În schimb, pentru a păstra adevărul istoric, ex-stalinistul Dan Deşliu a făcut disidenţă scriindu-i secretarului general două scrisori vehemente în care denunţa mizeria materială şi spirituală din România. Scrisorile au fost citite la posturile occidentale de radio BBC, Vocea Americii şi Europa Liberă.
Revenind la cazul Baconsky, deşi ne-exilat, capodopera sa „Biserica Neagră”, metafora întunecatului regim comunist, a fost prezentată fragmentar la Europa Liberă de Virgil Ierunca, în cadrul emisiunii „Povestea Vorbei”. Precizăm că autorul nu se afla în exil, dând dovadă de un mare curaj pentru că a permis difuzarea romanului. În afara actului de protest ideologic, cartea tradusă în germană a fost apreciată drept o capodoperă a literaturii. Astfel, Anatol Baconsky, dincolo de poeziile obediente şi groteşti publicate în vremea obsedantului deceniu, s-a împlinit şi estetic.
Umilinţa asumată confirmă faptul că intelectualul român se ajustează pe lângă putere dintr-un scop meschin: obţinerea de avantaje. Iar permutările de conştiinţă s-au manifestat la foarte puţini dintre ei.
