Un cutremur în filosofie – „Caietele negre” ale lui Heidegger (partea a III-a)

9.

Al nouălea complex de teze organizatoare ale Caietelor negre se referă la evrei și la iudaism. Dacă, de la Kant și Mendelssohn, filosofia germană reprezentativă, a integrat, în mare, oamenii de diverse proveniențe, Heidegger este explicit preocupat să restabilească diferențele.

Cu câțiva ani în urmă, Norbert Lohfink vorbea de „antisemitismul clandestin” – constând în aceea că se lasă la o parte recunoașterea ascendenței iudaice a lui Isus și se prezintă creștinismul în opoziție cu iudaismul. Se vorbește, de asemenea, de „antisemitismul etiologic” al lui Carl Schmitt – constând în acuzarea unui comportament aparte al evreilor, care ar ținti la ruina statului german. Heidegger dă contururi unui alt antisemitism al epocii actuale – un „antisemitism al istoriei ființei”, cum l-au numit pe drept comentatorii. Filosofarea sa asupra ființei culminează, de altfel, cu un atac plin de prejudecăți la adresa evreilor și iudaismului și intră astfel pe un teren degradant pentru un filosof cu pretenții. Pentru Heidegger istoria este mai nou teren al „înstrăinării (Entfremdung)” către „alții” și se cere corectată energic!

Heidegger a acuzat deja la Descartes că subiectul său, ego cogitans, este fără conexiuni cu “lumea” și lipsit de “pământ” sub picioare. În Caietele negre el atacă evreii, inclusiv în 1938-1939, ca fiind caracterizați de lipsa legăturii cu “lumea” și cu “pământul” – “Weltlosigkeit” și “Bodenlosigkeit” (GA 95, p.96 și urm.) Ei nu ar fi legați de ceva, dar și-ar pune totul în slujba lor. Acestea ar fi efectul “raționalității goale și capacității de calculare” a “rasei evreilor” (GA 96, p.46), respectiv al caracterului de “veniți” din altă parte a lumii.

Prin capacitate de calculare nu se înțelege aici, în Caietele negre, doar cunoscuta operare cu cifrele, ci ceva mai mult – plasarea “adevărului” în cifrele însele, care ajung să substituie realitatea. ”Mașinația” este tocmai ceea ce generează subiectul ce se înțelege pe sine drept simplu calculator, iar realitatea ca ceva calculabil (GA 96, p.94). Heidegger pune “mașinația (Machenschaft)” în seama evreilor. În concepția sa, “puterea temporară pe care evreimea a dobândit-o în lume … își are temeiul în aceea că metafizica Occidentului, cel puțin în desfășurarea ei din epoca modernă, a oferit puncte de sprijin pentru extinderea unei raționalități și capacități de calculare altfel goale” (GA 96, p.46).

Atacarea de către Heidegger a evreilor are un leitmotiv năucitor: evreii ar aplica “principiul rasei”, dar se opun aplicării generalizate a acestuia (GA 96, p.56). Nici nu este sigur că ei știu cu ce se joacă. Dar, continuă Heidegger, “întrebarea privind rolul istoric al evreimii nu este una rasistă, ci este întrebarea metafizică cu privire la felul de a fi uman (Menschentumlichkeit)” în care “dezrădăcinarea întregului existent din ființă poate prelua o sarcină de istorie mondială” (GA 96, p.243). În joc aici este un fel de “adevăr”, care îi privește pe toți oamenii.

Dar atacul lui Heidegger merge mai departe. “Evreimea – susținea el în Caietele negre (1942) – este în spațiul temporal al Occidentului creștin, adică al metafizicii, principiul distrugerii” (GA 97, p.20). Heidegger invocă drept “probe” mișcări care ar pune societatea în funcție doar de economie și, prin acest intermediar, de biologie, în detrimentul spiritului (Geist) – ceea ce, evident, este din capul locului, altă preluare de către Heidegger a temelor propagandei anilor treizeci.

10.

În sfârșit, al zecelea complex de teze ale lui Heidegger se referă la relația sa cu național-socialismul lui Hitler. Chiar după scoaterea lui din Rectorat, în Caietele negre ( 1938), el consideră că, dincolo de persoanele și politicile care l-au reprezentat, național-socialismul rămâne ceva de aprobat („die Notwendigkeit seiner Bejahung”), și aceasta, completează el, „chiar din temeiuri ale gândirii (denkerischen Grunden). Astfel este spus totodată că această <mișcare> rămâne independentă de forma ei respectivă contemporană și de durata tocmai a acestor formele sesizabile” (GA 95, p.408). Valabilitatea național-socialismului transcende astfel epoca apariției sale.

Heidegger își propunea, relativ la „mișcarea și forța direcției ei” să „lucreze la a pregăti posibilitățile de a imprima forme lumii și de a se dezvolta” (GA 94, p.134). El vorbește la un moment dat de o tendință de „îmburghezire a mișcării”, dar nu vede în ea un pericol, un „național-socialism spiritual” având oricum capacitatea de a-i rezista (GA 94, p.136). Soarta practică a național-socialismului depinde, în concepția lui Heidegger, de capacitatea lui de „a elibera și pregăti un adevăr originar” (GA 94, p.190).

Nu este nici acum, după publicarea primelor patru volume din Caietele negre, destul de clar ce a vrut de fapt Heidegger: să ofere filosofia care să justifice național-socialismul , aflat în ascensiune în anii douăzeci-treizeci, sau ca național-socialismul să fie oarecum convertirea în realitatea vieții oamenilor a filosofiei sale? Aserțiunile sale duc, unele, la prima interpretare, altele la a doua. Poate că volumele următoare ale Caietelor negre vor permite un răspuns univoc. Dincoace, însă, de acest aspect, este clară solidaritatea lui Heidegger, chiar a filosofiei sale, cu „istorica deschidere”, cum numea filosoful preluarea puterii de către național-socialism în 1933.

Pe parcursul anilor treizeci Heidegger a exprimat așteptarea ca național-socialismul să nu se oprească la ceea ce a realizat dintru început: „acesta trebuie ca el însuși să cunoască devenirea și să dea formă viitorului” (GA 94, p.114 și urm), drept condiție a înaintării sale. Preluarea puterii nu este totul. Heidegger a prevenit contemporanii contra alunecării în biologism, care „este din temelie negerman” (GA 94, p.233). „Național-socialismul este un principiu barbar. Acesta este esențialul său și măreția lui posibilă. Pericolul nu este el însuși – ci ca el să devină trivializat într-o predică a adevărului, binelui, frumosului (ca la o seară de școlire). Și ca acela care vrea să facă filosofia lui să nu pună în joc altceva decât logica moștenită a gândirii comune și a științei exacte, în loc să înțeleagă că acum tocmai logica intră iarăși în situația de nevoie și de necesitate și din nou trebuie să se formeze” (GA 94, p.194). În mai multe locuri din Caietele negre Heidegger cere recunoașterea nevoii până și a unei logici noi – a național-socialismului.

Heidegger a vorbit în termeni univoci despre meritul istoric al Führerului. Preluarea puterii de către Hitler el o salută: Hitler ar fi „potrivit (ver-kommen)” (GA 97, p.150) situației. În 1933, tot în Caietele negre, Heidegger nota „marea experiență și norocul ce a venit prin aceea că Führerul a deșteptat o nouă realitate, care oferă gândirii noastre calea dreaptă și propulsia. Altfel, orice temeinicie ar fi rămas pierdută la sine și nu ar fi găsit decât anevoios efectul. Existența literară este la capăt” (GA94, p.111). Din această perspectivă, el critică curente, abordări, personalități pe un spectru larg, întocmai ca propaganda național-socialismului: „toate învățăturile despre om (creștin-iudaice, de exemplu) … sunt antropologice” (GA 95, p.322) și, deci, „uită ființa”.

Nu mai puțin năucitoare este explicarea de către Heidegger a crimelor nazismului. Din capul locului el împinge responsabilitatea spre victime. „Atunci când ceea ce este în esență <iudaic> în sensul metafizic luptă cu iudaicul se atinge punctul înalt al autodistrugerii în istorie; fiind orientat spre preluarea deplină a controlului peste tot, și combaterea <iudaicului> ajunge mai întâi, supus, la aceasta” (GA 97, p.20). Deoarece s-au opus național socialismului evreii au primit replica acestuia și ar fi cei vinovați.

Iar după 1945, când au devenit tot mai evidente lagărele de exterminare și întregul Shoah al evreilor, Heidegger a schimbat subiectul și a acuzat aliații. Heidegger a vorbit de „fascismul mare (Grossfaschismus)” al puterilor învingătoare în politica lor europeană. „Răspunderea pentru asemenea lipsă de idei… depășește cu multe mii de grade lipsa de esență iresponsabilă cu care Hitler a îngrozit Europa” (GA 97, p.247-249). Iar la urmă, Heidegger proferează aceeași acuzație: „sistemele moderne ale dictaturii totale provin din monoteismul iudeo-creștin” (GA 97, p.438), care ar fi umbrit, în geneza europenității, moștenirea greacă, mai exact moștenirea presocraticilor.

Vinovățiile istorice nu se opresc, însă, aici pentru Heidegger. Doar că după 1945 el schimbă placa și privește oarecum diferit național socialismul. În opinia sa, americanii și sovieticii, care au preluat controlul după înfrângerea Germaniei naziste, nu ar face decât să pună în aplicare aceeași metafizică intrată în descompunere. Germanii au astfel parte, și după război, tot de aplicări ale metafizicii (GA 97, p.445) epuizate. Heidegger acuză, evident fără probe, că americanii ar fi „coorganizat” de fapt național-socialismul în intenția de a „deșertifica Germania” (GA97, p.148). Iar readucerea Germaniei printre democrații după 1945 nu ar fi decât tot printr-o violentare. „Să observăm că acum poporul german și țara este un unic lagăr de concentrare, așa cum lumea, în orice caz, nu a văzut încă și nici nu va vedea – această ne-voință care este mai plină de voință decât lipsa noastră de voință (Willenlosigkeit) contra sălbăticirii național socialismului” (GA 97, p. 100). „Sălbăticirea național socialismului (Verwilderung des Nationalsozialismus)” este ceea ce Heidegger acum recunoaște, dar trimite săgețile în cu totul altă parte!

Crimele nazismului Heidegger le pune în seama „tehnicii”, care ar fi devenit forța copleșitoare, hotărâtoare a istoriei, ce trage după ea restul activităților umane. Nazismul nu s-ar deosebi de bolșevism și de liberalism – toate trei nu ar fi decât „fațade”. Nazismul nu ar fi începutul unui proces, ci ar surveni la culminația procesului de extindere a „mașinației (Machenschaft)” și are aceeași funcție în istorie ca și comunismul (GA 96, p.128).

Încă înainte de încheierea războiului, Heidegger considera că „odată cu cea mai înaltă împlinire a tehnicii, pământul însuși va sări în aer, iar actuala umanitate dispare”. Nu ar fi aici motiv de nefericire, ci doar „prima curățare a ființei de cea mai adâncă desfigurare a ei prin puterea predominantă a existentului” (GA, 96, p.238). Cam la nivelul anilor 2300 umanitatea va fi în stare să apuce o altă cale.

Începând deja cu 1944 Heidegger a schimbat și alte plăci. El s-a opus clișeului care asimilează rușii cu „cei veniți din stepele Asiei”: „pătrunderea la noi a stepei asiatice? Nu!” (GA97, p.37). Pentru Heidegger de acum, „odată cu Rusia vine nu ceva străin, ci noi înșine în forma epocii moderne depline și necondiționate și a europenității conform <Vestului>” (GA 97, p.53). Fiind, foarte probabil, la curent cu aspirația lui Hitler de a se înțelege cu Stalin în dauna aliaților occidentali, Heidegger face noi distincții și asocieri: el distinge între Rusia și bolșevism, între Europa și Occident și leagă conceptual America și „evreimea mondială”.

Se poate observa, peste toate, că Heidegger evită să discute crimele celui de al doilea război mondial. Atunci când vine vorba de aceste crime el mută discuția în două direcții. Pe de o parte, spre politica aliaților de după capitularea Germaniei hitleriste. Pe aceasta o vede în consecința “iudeo-creștinismului”, ca “voință de nimicire (Vernichtungswille)”. Pe de altă parte, spre acuzarea abandonării eforturilor de străpungere a “existentului (Seiende)” spre a regăsi “ființa (Sein)” și de “scoatere din uitare a ființei”. Heidegger nu numai că pune tragediile celui de al doilea război mondial în seama victimelor, dar impinge discuția dinspre fapte spre interpretări filosofice și îi vede pe cei atacați de Hitler vinovați de perpetuarea resturilor metafizicii.

La nivelul anului 1948, Heidegger afirma că în discursul rectoral Die Selbstbehauptung der deutschen Universität (1933) a avut dreptate să cheme la o “deșteptare a poporului” (GA 97, p.98) și că greșeala sa consta în aceea că discursul s-a produs “prea devreme” (GA 97, p.130), când forțele existente nu erau încă pregătite. Nepregătirea era sub trei aspecte: situația posibilităților în național socialism; momentul istoric; și adecvarea gândirii pentru acțiune administrativă într-o instituție a învățământului public (GA 97, p.127). Așa se întâmplă, de altfel, în istorie, spune Heidegger, când “gândirea cuprinzătoare a istoriei universale (weltgeschichtliche Denken)” întâlnește împrejurări neprielnice (GA 97, p.148). Dar vine o zi în care această gândire va inspira o “mare politică”. În 1933 Heidegger s-a plasat în succesiunea lui Hölderlin, Richard Wagner și Nietzsche ca deschizători de epocă și consemnează ca ultimă cotitură a istoriei gândirii data nașterii sale (GA 94, p.523). De aici, sugerează el, pleacă de fapt o nouă abordare a lumii.

X

Are plauzibilitate, cel puțin până la publicarea celorlalte volume din Caietele negre, ipoteza că Heidegger a luat ințiativa de a publica Gesamtausgabe într-un efort de a arăta lumii nu numai ceea ce a gândit, ci și cât de esențial pentru lume este ceea ce a gândit. Ediția Gesamtausgabe este rezultatul unei voințe de rară forță de a intra plenar în actualitate. Dacă a reușit sau nu vom putea stabili mai târziu.

Cu cele patru volume deja publicate, Caietele negre stârnesc de pe acum opinii definitive, cu toate că mai sunt măcar patru volume în așteptare. Bunăoară, un admirator al lui Heidegger scrie că acum este clar că Heidegger, „prin forța supranaturală a autochemării sale a trădat viața umană și moartea umană” (Rainer Marten, în Marion Heinz, Sidonie Kellerer, Hg., op.cit., p.58). În opinia unui critic statornic „în mod evident Heidegger se folosește de limbajul filosofiei, ca și de autoritatea filosofiei ca disciplină academică, pentru a distribui și legitima un program metapolitic în sensul național-socialismului, care năzuiește la distrugerea oricărei filosofii” (Emmanuel Faye, Idem, p.120). Un bun cunoscător scrie: „Caietele negre ale anilor treizeci aduc în fața ochilor și detaliază, ca nici un alt text al lui Heidegger, proiectul unei revoluții în filosofie prin temporalizarea ființei, care se împlinește în revoluția politică a unui național socialism spiritual. Cu aceasta, strategia de apărare până acum uzuală, ce se întemeiază pe separarea dintre gândire și politică, devine superfluă, chiar validitatea acestei abordări fiind de acum îndoielnică” (Marion Heinz, Idem, p.138). Un prestigios istoric englez scrie: „Filosofia lui Heidegger este neîndoielnic afectată de un antisemitism cras, încărcat de prejudecăți. Totuși, este vorba nu de o stupidă prejudecată de felul celei care a dus la decizia de la Conferința de la Wannsee” (Theodore Kisiel, Idem, p.256). Dincolo de diferențe de evaluare, un fapt se impune cu forța evidenței: interpretarea lui Heidegger nu mai poate rămâne cea de până la publicarea Caietelor negre, ea având nevoie de un cadru analitic mai evoluat.

Luând în seamă volumele din Caietele negre deja publicate mă incită câteva gânduri.

Primul gând este analogia cu asociatul de la distanță al lui Heidegger în susținerea acțiunii lui Hitler – juristul Carl Schmitt, în opinia mea, alături de Hans Kelsen, cel mai calificat jurist, al secolului al douăzecilea. Cum știm, Carl Schmitt a vrut la un moment dat să dea formă juridică național-socialismului, iar Heidegger să-i dea amploare filosofică, după cum Ernst Jünger l-a sprijinit literar. Primul a trebuit să compară la Tribunalul de la Nürnberg, dar a continuat să susțină seminarii private în locuința sa. A lăsat în urmă memorii (Glossarium. Die Aufzeichnungen der Jahre 1947-1951, 1993) în care a reafirmat idei vechi, infirmate de decenii, precum cea a nevinovăției lui Pilat din Pont în Crucificare. Al doilea a evitat tribunalul, dar a ținut să reafirme, detaliat, ideile sale din anii treizeci, inclusiv respingerea creștinismului catolic și a creștinismului în general. Discipolii lui Carl Schmitt scot în relief disponibilitatea acestuia de a lua act de fapte istorice. În cazul lui Heidegger, poate și datorită limbajului „de acoperire” ales, planează suspiciunea, iar Caietele negre o sporesc categoric.

În centrul Glossarium –ului stă tot lupta din 1933 a autorului cu evreii; în centrul Caietelor negre la fel. Carl Schmitt privește evreii din perspectiva antiiudaismului religios al unui catolicism tradiționalist, Heidegger din perspectiva unei filosofii a „ființării umane” ce se confruntă cu limita. De ce evreii sunt în centrul preocupării târzii și la Carl Schmitt și la Heidegger? Se poate face o comparație concludentă cu Nietzsche, din nefericire prea rar luat în seamă sub acest aspect.

Nietzsche a elogiat explicit și superlativ Vechiul Testament, în care sunt „oameni, fapte și vorbiri într-un asemenea stil grandios încât scripturile grecești și indiene nu pot pune ceva comparabil alături” (Jenseits von Gut und Böse fr. 26). Curând, însă, Nietzsche a acuzat o „răsturnare a valorilor (Umkehrung der Werte)” (fr.71). Ea constă în prioritatea acordată justiţiei şi moralei în societate, ce ar fi fost începutul acelei „răscoale a sclavilor în morală (Sklavenaufstand in der Moral)”, pe care prelații evrei au plămădi-o (Yirmiyahu Yovel, în Jacob Golomb, ed., Nietzsche and Jewish Culture, Routledge, London, 1996, pp. 119-120).. Această critică Nietzsche a aplicat-o și creștinismului, care ar fi moștenit neajuns:ul ce constă într-o supraevaluare a componentei morale a vieții în detrimentul trăirii autentic umane a acesteia. „Dar Nietzsche nu a proiectat critica sa a vechiului iudaism într-o atitudine politică față de evreii zilelor sale” (Yirmiyahu Yovel, Nietzsche contra Wagner on Jews, în Jacob Golomb, Robert Wistrich, eds., Nietzsche, Godfather of Fascism? On the Uses and Abuses of a Philosophy, 2002, p.132). Nietzsche a chiar atacat antisemitismul amintind grandioasa ascendență culturală a evreilor şi i-a apărat invocând potențialul lor singular.

Evreilor diasporei, care stârnesc alergia lui Heidegger, Nietzsche le recunoaște un rol unic. Cum se poate citi în Daybreak, Cambridge University Press, 1982), rolul rezidă în aceea că, în virtutea învățării temeinice și a experienței istorice, evreii au devenit cea mai puternică și mai stabilă populație (race) din Europa. Ei au capacitatea să domine pe continent, dar nu este dorința lor. Evreii vor ajunge, însă, în virtutea motivelor arătate, la poziții vrând-nevrând dominante pe continent – în înțelesul că vor contribui la stabilirea normelor și valorilor. În optica lui Nietzsche evreii sunt de acum șansa Europei. El propune alungarea antisemiților pentru atitudine nedemnă, după ce pune la originea antisemitismului „resentimentul”, care coboară ființa umană.

Al doilea gând este interpretarea filosofiei lui Heidegger. Este clar că implicarea lui nu doar în politica, ci și în felul de a gândi al național socialismului sunt mai extinse și mai profunde decât s-a crezut până la publicarea Caietelor negre. Nu a fost în această implicare naivitatea unui intelectual și nici ceva pasager, ținând de contexte, ci o convingere durabilă.

Este vreo parte a operei lui Heidegger care să nu fie tributară național-socialismului lui Hitler și, desigur, aripii mai radicale, care era cea a lui Ernst Röhm, repede înlăturată de Führerul însuși? Sunt de părere că există asemenea scrieri. Filosofia „ființei” a putut și poate fi dusă la alte consecințe politice decât cele la care a dus-o Heidegger. Intuițiile lui Gadamer, Marcuse, Sartre, Rorty și ale altora sunt corecte.

Dar nu altcineva decât Heidegger însuși s-a preocupat să arate, în Caietele negre cu deosebire, că deja prin Sein und Zeit, prin discursul său rectoral și prin alte scrieri majore, se află pe o direcție convergentă cu Führerul. Această convergență a avut sinuozitățile ei, dar este un fapt.

Al treilea gând este fragilitatea asumării istoriei de către un filosof care a făcut, ca puțini alții, caz de istorie și de cunoașterea istorică. Heidegger l-a preluat vizibil ca reper pe Richard Wagner (Das Judentum in der Musik, 1850), apoi pe alții (Hans Blüher, Die Erhebung Israels gegen die christlichen Güter, 1931) care au contribuit la demonizarea evreilor în epocă. Că cercetările de istorie spuneau altceva, de pildă că nu se pot separa nicidecum filoanele german și evreiesc din cultura germană, nu a mai contat. Ne așteptam ca Heidegger, cu scrupulul său cunoscut în a accepta ceva, să examineze sursele sale. Istoriografia germană le-a infirmat de mult, nu doar prin noua generație de istorici, cu Martin Brozsat, Eberhard Jäckel, Hans Mommsen în frunte, ci în mare măsură prin contemporani ai lui Heidegger. De pildă, prin Rudolf Bultmann teologia germană a dovedit cât de inextricabilă este unitatea dintre creștinism și iudaism și cât de profunde sunt învățăturile ce se desprind din ea. La Heidegger, spre deosebire de marele său amic, găsim nu cunoașterea unui dosar istoric extraordinar, nici măcar menționarea lui, ci doar atacarea întregului creștinism și, desigur, a sursei sale, care a fost iudaismul. Că evreii nu au adus pe scena istoriei doar economie și biologie, cum se spune în Caietele negre, ci și un idealism sănătos – creștinismul, dar și Maimonide, Mendelssohn, Herzl, Rosenzweig, Einstein și mulți alții fiind mărturii, nu a contat la Heidegger, de asemenea.

Există o solidaritate evreiască – impusă de nenumăratele represiuni ce s-au aplicat evreilor. Fiind omenească, nu este nici ea o solidaritate cum spune mitul respectiv. O observă nu alții, decât evreii care trăiesc în mijlocul comunității! Marele rabin al Marii Britanii, Jonathan Sacks, amintește, de altfel, că abia după al doilea război mondial și tragedia Shoahului, când au putut să-și restabilească statul propriu, Israelul, evreii și-au depășit divergențele. Pe de altă parte, dacă sunt aranjorii lumii, cum spune tot o mitologie, de ce evreii au plătit cam totdeauna oalele sparte? În orice caz, un filosof de anvergură nu are voie să se înșele atât de facil luând ca sursă de informare Protocoalele înțelepților Sionului, de mult denunțate de un tânăr cercetător turc, ca text confecționat de Ohrana țaristă, după falsificarea unui pamflet francez stârnit de Napoleon al III-lea. Sau ținând trena unei literaturi doar propagandistice a vremii!

Până la urmă tot de propagandă ține și înțelegerea de către Heidegger a culturii americane și a rolului Americii în Europa. Se știe că relația dintre Europa și SUA s-a schimbat profund după primul război mondial și încă o dată după cel de al doilea. Să asimilezi însă, cum face Heidegger, democratizarea postbelică sub impact american cu un „fascism mare”, este mai mult decât ignorarea istoriei ce a avut loc – este o distorsionare țintită a faptelor. Poți privi critic această democratizare, dar nu o poți contesta decât împotriva evidențelor.

Al patrulea gând se referă la secretul succesului lui Heidegger. Este vorba evident de un filosof de anvergură pe scena filosofiei dintotdeauna. Dar succesul său se datorează nu numai calităților profesionale arhicunoscute și operei în sine, ci și unor tehnici eficace în a capta cititorul.

Te impresionează, bunăoară, punerea în scenă atentă a problemei și aducerea în față a răspunsului propriu, dar te întrebi: unde sunt alternativele de răspuns? Unde s-a discutat cu ele? Unii au evocat „teutolectica” – adică aducerea șocantă la numitor comun a polilor disputelor, trecând peste diferențe prin simplă postulare, alții folosirea abundentă a superlativelor. Aș mai adăuga, în explicarea succesului amintit, gesticulația de gânditor care știe ultimele lucruri, inspirată sesizabil de Nietzsche, și stilul sentențios al unui radical care nu pierde timp cu compromisul. Adaug, de asemenea, reușita în a crea, după cedarea în fața unor clișee propagandistice și după ce totul este adus la tensiunea conflictului, mai mult sau mai puțin real, aparența cunoașterii.

În sfârșit, al cincilea gând privește impactul politic. Heidegger a avut deja impact mult dincoace de național-socialismul pe care l-a servit.

În definitiv, nu poți despărți cu totul mișcarea ecologistă a ultimelor decenii nici de critica sa a lumii tehnicizate, acea lume care convertește natura în simplu material de prelucrat. Nu poți despărți aspirațiile mai noi la o politică dincoace de diviziunile partizane consacrate, nutrită de iluzia „noii politici”, de critica sa a democrației pluraliste! Nu poți despărți de Heidegger lipsa de voință în a recunoaște faptele și disprețul pentru pluralism la epigoni de astăzi. Nu poți despărți nici alte accente din configurația politică actuală de teze ale lui Heidegger.

Trebuie să subliniem însă că Heidegger nu este un propagandist ieftin al naționa-socialismului și ar fi eronat să fie confundat cu un ideolog de duzină al acestuia. El nu a fost așa ceva.

Numai că și Heidegger rămâne sub efectul filosofiei clasice germane. Conform acesteia filosoful elaborează viziunea în mod cuprinzător, adică de la fundamente filosofice la consecințe practice. Marea filosofie clasică germană constă din opere monumentale care s-au întins pe acest arc. De exemplu, Kant a dat cunoscutele sale „critici” și a încheiat cu pledoaria pentru o comunitate luminată a ființelor raționale. Hegel a dat filosofia rațiunii în lume și a încheiat cu statul în care se generalizează libertățile individuale. Fără discuție, Heidegger are meritul de a fi continuat această tradiție glorioasă pentru filosofie și cultura germană.

Heidegger procedează la fel ca iluștrii săi predecesori, doar că reperul său tacit a fost, explicabil prin provocările contextului formării lui, Marx. El a făcut o critică a lui Marx care merge dincolo de locuri comune, mai în adâncime decât alte critici ale timpului. De pildă, în relația greacă teorie-praxis, pe care, cum se știe, Marx a restabilit-o într-o formă proprie, Heidegger a susținut că lipsește reflecția ce precede în mod normal acțiunea. Conștiința reflectă existența, argumenta el, dar numai prin intermediul omului însuși, care nu este absent. Misterele lumii se dezleagă, dar nu se dezleagă fără reflecție din partea acestui om. Pe de altă parte, ca și Marx, Heidegger a vrut să dea un discurs asupra politicii, cum spune el o „metapolitică”, și a dat-o explicit în Caietele negre. În vreme ce Marx își punea nădejdea în proletariatul industrial, Heidegger apelează la național-socialism. Schema este aceeași, adresantul metapoliticii este diferit.

Pe de altă parte, Kant deriva viitorul din înaintarea rațiunii umane, Hegel îl punea în seama înaintării rațiunii universale, Marx l-a legat de evoluția economiei și societății moderne. Heidegger îl pune, în Caietele negre, în seama „istoriei ființei”. O cotitură în această istorie el o considera imperativă și implacabilă. Național-socialismul l-a considerat promisiunea ei.

Se poate anticipa că nici Caietele negre nu vor fi fără impact politic. Ele nu vor rămâne simplu document de istorie a filosofiei. Previzibil, impactul lor politic va fi ambiguu.

La unii Caietele negre vor consolida conștiința critică asupra istoriei, care va părea mai mult ca una a rătăcirii printre fetișurile modernității (tehnicism, democrație formală, bunăstare materială, hedonism). La alții vor întări prejudecăți privind iudaismul, într-o oarecare măsură și creștinismul, în saptele cărora așteaptă un nou păgânism. În Europa vor stimula antiamericanismul.

Efectele nu vor fi în democrații consolidate precum Germania, ci în țări cu slab dezvoltată dezbatere publică. Pentru Europa actuală, cu tragediile trecutului ei, cu nesiguranțele ce se trăiesc astăzi și cu sărăcia de viziune a celor care îi determină soarta acum, ar trebui să fie, totuși, limpede cum se citesc Caietele negre și la ce se folosesc.

Anvergura deloc obișnuită a Caietele negre și, desigur, a autorului lor mi se par, în conjunctura actuală, ocazia de a formula un avertisment. Vreau să o fac cu ajutorul unei analogii. În Das Kapital. Plädoyer fur den Menschen (Knaur, München, 2010), cardinalul Reinhard Marx spune că dacă nu vor stopa pauperizarea unor categorii (inclusiv în cele mai dezvoltate țări sărăcia relativă urcă spre mijlocul societății – scrie cel mai bun specialist al catolicismului în problemele sociale!), dacă nu vor face să nu se adâncească decalajele sociale, societățile de azi se vor trezi că pe cealaltă parte a străzii, mergând în sens invers, va apare Karl Marx și adepții. Putem spune oarecum simetric – dacă nu iau în serios libertățile și drepturile umane și nu funcționează democratic (inclusiv în cele mai dezvoltate țări se acuză „postdemocrația” și „prăbușirea democrației”, de către cei mai responsabili analiști!) democrațiile de astăzi se vor trezi nu doar cu Caiete negre, ci și cu politici „negre” pe străzi. Ele se vor trezi că pe cealaltă parte a străzii, apare, mergând în sens opus, cu aplauze considerabile, Martin Heidegger.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.