Un maestru al arhitecturii veneţiene moderne: Carlo Scarpa

Între Veneţia istorică şi cea contemporană se ascunde un oraş neaşteptat, insolit. Spiritul contemporan se citeşte în mai multe construcţii, semnate de arhitecţi renumiţi. De la Gara „Santa Lucia”, construită de Angiolo Mazzoni şi Virgilio Vallot în 1936-1943 şi terminată de Paolo Perilli în 1955, la „Podul Constituţiei”, ridicat de Santiago Calatrava în 2008, două note moderne pe Canal Grande, exemplele arhitecturii zilelor noastre se pot înmulţi. Un rar exemplu de construcţie în beton şi sticlă din inima oraşului este „Palatul Samona”, proiectat de Giuseppe Samona între 1952 şi 1961, pentru Societatea de Asigurări INAIL. Locuinţe sociale realizate de Gregotti Associati International între 1981 şi 1985 reiau tipologia caselor veneţiene tradiţionale, cu faţade de înălţimi diferite, terase, mici grădini şi piaţete.

Banca Populară din Verona

Amenajările vechilor construcţii reprezintă o altă latură importantă a activităţii arhitecţilor veneţieni, dacă ne gândim numai la „Molino Stucky”, vechea moară industrială construită de arhitectul german Ernst Wullekopf în 1896 şi abandonată în 1954, care găzduieşte astăzi hotelul „Hilton”, deschis în 2007, la celebra manufactură „Mariano Fortuny”, care continuă să producă ţesăturile care i-au adus renumele, sau la „Muzeul Vedova”, amenajat în vechile depozite de sare ale Republicii Veneţia (1835-1838) de către Renzo Piano în 2009. Muzeul prezintă expoziţii de artă modernă. Până la 30 noiembrie poate fi vizitată aici epoziţia „Anselm Kiefer”. Să mai adăugăm „Casa cu trei ochi” gândită de pictorul Mario De Maria în stil neogotic combinat cu Art Nouveau. Ea prezintă o frumoasă faţadă către canalul Giudecca cu cele trei ferestre care i-au dat şi numele.

Între Palladio şi Le Corbusier

Clădire de apartamente

Numele cel mai important al arhitecturii veneţiene este însă Carlo Scarpa. Recunoscut pe plan internaţional pentru operele sale de mare senzualitate şi pentru capacitatea de a transforma spaţiile folosind materiale originale, raporturi cromatice şi efecte de lumină, Carlo Scarpa a devenit, după organizarea expoziţiei Paul Klee din 1948, consilierul pentru arhitectură al Bienalei de la Veneţia, timp de 30 de ani.

Admirator al lui Le Corbusier şi Frank Lloyd Wright, Carlo Scarpa (1906-1978) a introdus în inima Serenissimei un modernism special. Deşi cele mai multe dintre construcţiile sale se află în regiunea venetă, arhitectul a conceput peisaje, grădini şi clădiri şi pentru alte regiuni ale Italiei, ca şi în Canada, Statele Unite, Arabia Saudită, Franţa, Elveţia.

Scările concepute de Scarpa la Castelvecchio

Scarpa este arhitectul secolului al XX-lea care a construit cel mai mult în Veneţia, deşi opera lui este puţin vizibilă în acest oraş. Prinsă în datenlăria gotică a palatelor sale, în labirintul canalelor şi străduţelor, Cetatea Dogilor nu s-a lăsat uşor cucerită de acest admirator al lui Joseph Hoffmann, Le Corbusier, Frank Lloyd Wright sau Louis Kahn. Îndrăgostit de splendoarea gotică a Veneţiei, Scarpa n-a acceptat însă niciodată s-o pastişeze. S-a strecurat în spaţiile goale, în spatele faţadelor pictate de secole, pentru a se exprima în limbajul propriu, combinaţie de forţă aproape brutală şi rafinament. Intervenţiile sale au declanşat multe polemici şi dispute cu autorităţile de conservare a patrimoniului. „Stupidele imitaţii impuse de Supraintendenţa din Veneţia merg într-o direcţie greşită. Ele nu rezolvă nimic şi vă puteţi imagina cât a trebuit să mă lupt împotriva prostiei birocraţilor”, declara el într-un interviu.

Grădina sculpturilor de la Bienala de la Veneţia

Născut la Veneţia în 1906, Scarpa şi-a petrecut copilăria şi a urmat o parte din studii la Vicenza, oraşul natal al lui Andrea Palladio. Amintindu-şi jocurile din copilărie la umbra coloanelor concepute de maestrul Renaşterii, a declarat mai târziu că a înţeles atunci că arhitectura nu este un joc, ci o problemă serioasă, chiar „de viaţă şi de moarte”. În 1919, familia s-a mutat din nou la Veneţia şi Scarpa a urmat cursurile Academiei Regale de Arte Frumoase, specializându-se în arhitectură. A lucrat sub conducerea lui Guido Cirilli (1871-1954), căruia i-a fost apoi asistent. Cirilli era vestit pentru că a terminat „Vittoriano” din Roma. „Pentru a spune adevărul şi din nefericire, descind prin tradiţia culturală din monumentul lui Victor Emmanuel II de la Roma. Am fost, într-adevăr, cel mai bun elev al autorului acestui monument”, afirma arhitectul. Acest „fabulos coşmar de piatră imaculată” era „elefantul lui alb”, aşa cum recunoştea însuşi arhitectul.

Intrarea Facultăţii de Arhitectură realizată de Carlo Scarpa

Aceasta explică fără îndoială de ce Scarpa a evitat cu hotărâre capitelurile şi coloanele în lucrările sale. De la începutul anilor ’30, proiectele lui se dovedesc complet eliberate de stilul eclectic şi pompos din timpul studiilor.

În 1931 participă la concursul pentru reconstrucţia „Podului Academiei”, lansând peste Canal Grande o elegantă pasarelă metalică susţinută de doi puternici stâlpi de beton. Proiectul nu s-a materializat.

Vas realizat după desenul lui Carlo Scarpa, la Murano

Foarte repede, Scarpa şi-a format o clientelă particulară, concepând şi mobilând numeroase apartamente, câteva baruri, galerii de artă şi magazine. Timp de mai mulţi ani a lucrat pentru celebrul sticlar Venini de la Murano, făcând desene pentru vase, dar şi amenajări ale standurilor expoziţionale. Îndrăgostit de lumină, de culori şi texturi, Scarpa a profitat de această experienţă în domeniul sticlei pe care o considera un „material minunat”. Pe marginea unui proiect de vas din 1940, reprezentând o femeie ce se dezbracă, arhitectul nota: „Îţi aminteşti de acest vers al lui Valéry. Cred că spune «un fior între două cămăşi»”. Senzualitate a formelor şi a materialelor, opera lui Scarpa rămâne, în diversele sale manifestări, profund carnală.

Muzeele şi Bienala venetă

Intrarea de la Castelvecchio, cu uşile metalice gândite de arhitect

În 1935-1937, Scarpa reamenajează Palatul „Ca’Foscari”, sediul Universităţii din Veneţia. Era una dintre primele comenzi publice pe care le primea şi prima intervenţie importantă asupra unui edificiu istoric. Unele dintre soluţiile adoptate au inspirat mai târziu amenajările sale de la Fundaţia „Querini Stampalia” sau de la Muzeul „Castelvecchio” din Verona. În holul de onoare, ferestrele gotice, ce se deschideau către Canal Grande, sunt dublate de imense deschideri vitrate, inspirate de „Cité Réfuge” a lui Le Corbusier. Scarpa devenise deja maestru în juxtapunerea îndrăzneaţă a noului şi vechiului, asigurând între ele un subtil spaţiu de respiraţie.

„Fiorul dintre două cămăşi” funcţionează şi în arhitectură, în aceste zone misterioase în care contemporanul atinge vestigiile epocii de aur a Veneţiei.

Querini Stampalia

Privirea lui sensibilă asupra trecutului îl conduce în mod natural către conceperea multor aranjamente pentru muzee, cum ar fi „Correr”, „Galeria Academiei”, dar şi Galeria „Uffizi” din Florenţa sau „Galeria Naţională” din Palermo, dar şi pentru săli de expoziţii temporare. Aceste cercetări au dus la spectaculoasa renovare a Muzeului „Castelvecchio” din Verona, capodopera sa în acest domeniu.

Scarpa n-a părăsit însă arta contemporană. Comandă a Republicii Venezuela, pavilionul acestei ţări la Bienala de la Veneţia, realizat în 1956, a fost prima clădire construită integral de arhitect în acest oraş. Spaţiul principal este un paralelipiped de beton, luminat de mari ferestre verticale ce ajung până la plafon. Salutat ca o operă de maturitate, acest pavilion a fost refăcut la sfârşitul anilor ’60.

Showroom Olivetti

În 1956, Carlo Scarpa a fost distins cu Premiul Olivetti. Un an mai târziu a primit de la Adriano Olivetti comanda unui showroom sub arcadele de la „Procuratie Vecchie” (Casa procurorilor) din Piaţa San Marco. În acest loc elegant, arhitectul a realizat un tur de forţă, creând un spaţiu complex şi totuşi perfect lizibil. O scară din dale de granit şi blocuri de marmură, asamblate cu benzi de alamă, duce la mezaninul suspendat ca un pod pe o structură metalică. Iluminatul electric este plasat în lungi fante verticale, acoperite cu sticlă. Ca întotdeauna, Scarpa acordă o grijă specială celor mai mici detalii, într-un dialog exigent cu lucrătorii în marmură, sticlă, lemn, beton sau metal, sugerându-le soluţii inedite. Confruntarea arhitectului cu Veneţia istorică a cunoscut momentul de glorie odată cu amenajarea Fundaţiei „Querini Stampalia”, într-o reşedinţă patriciană din secolul al XVI-lea, lucrare inaugurată în 1963. Parterul vechiului palat a fost elaborat pentru a canaliza „aqua alta”, apele care inundă periodic Veneţia. Element esenţial al peisajului veneţian, apa lagunei devine şi unul dintre protagoniştii arhitecturii, oglindă mişcătoare în care se reflectă noile structuri. Ca întotdeauna, graniţa între vechi şi modern este definită clar. Scara ce duce la bibliotecă este elocventă: treptele originale, acoperite parţial de dale noi din piatră de Istria rămân vizibile. „Lumina face lucrurile să vibreze, dar dacă ele nu există nu vibrează nimic”, spunea Scarpa. Partizan al unei arhitecturi „decorate”, el multiplică efectele suprafeţei, jocurile de lumină şi umbră, de plin şi gol, contrastele între suprafeţele polisate şi cele rugoase. În vechea curte, Scarpa a creat o grădină geometrică şi minerală, inspirată din amintirile sale din Japonia, ţară în care a lucrat şi în care a şi murit, în urma dărâmării unei schele.

Arhitectură funerară şi muzică

Capela Complexului Brion

Nu la Veneţia, ci la San Vito d’Altivole, în provincia Treviso, este înmormântat Scarpa, într-un extraordinar complex funerar de beton, ridicat de el pentru familia Brion, între 1970 şi 1975.

În „Către o arhitectură” din 1924, biblia tânărului Scarpa, Le Corbusier scria: „Arhitectura este jocul savant, corect şi magnific al volumelor asamblate în lumină”. Savant, corect şi magnific este şi mormântul Brion, aşezat în lumina unui peisaj între două coline, cu chiparoşi şi măslini. Având în plus poezia neliniştită şi subtilă, a semnăturii artistului.

Complexul funerar Brion

Un „Centru Carlo Scarpa”, loc de conservare şi de studiu, a fost creat la Arhivele de Stat din Treviso pentru cele 30.000 de desene cumpărate de la fiul arhitectului. În 1984, compozitorul Luigi Nono i-a dedicat acestui maestru al arhitecturii moderne compoziţia „A Carlo Scarpa, Architetto, Ai suoi infiniti possibili”.

„Carlo Scarpa a construit o serie de opere, uimitor de diferite unele de altele, o sfidare a noţiunii noastre privind arhitectura modernă”, nota Nicholas Olsberg, fostul director al Centrului Canadian de Arhitectură.