Feudalismul – ne spun istoriile – este societatea organizată în jurul posesiei pământului, rezultată din merite specifice. Cine deține pământ stabilește condițiile muncii, distribuția bunurilor și decide mersul societății. În timp, forța posesiei pământului a fost înlocuită cu forța altor posesii – de capital, de funcții, de mass-media. Meritele istorice devin secundare. Onoarea, care ținea de principiul acelei orânduiri, a fost înlocuită cu oportunismul. Legalitatea nu mai este derivată dintr-un principiu, ci rezultă din târguri în care se vinde orice.
O refeudalizare s-a produs în lume. Deja Thomas Jefferson spunea că și un singur monopol poate limita
democrația (Letter to Galatin, 1802). Ne dăm seama unde suntem astăzi, în condițiile enormelor concentrări de putere economică, politică, militară, mediatică. Feudalismul a revenit însă nu doar indirect, prin monopolizare, ci în forme de-a dreptul primitive.
Extinderea neconstituțională a puterii
Posesia de funcții, de bani, de mass-media, în condițiile subdezvoltării instituționale și inculturii, ajunge să dicteze. Dictatul este fățiș unde democrația este butaforică. Semnele noului feudalism sunt în diferite locuri din lume. Din nefericire, în România, ele abundă. Am în vedere aici doar șase indicii: interpretarea funcțiilor publice ca proprietăți; impunerea de legi fără dezbatere; luarea societății în captivitate de către serviciile secrete; nepotismul; sportul desemnărilor unipersonale; permanentizarea în funcție. Iată descrierea lor succintă.
Chestiunile în joc sunt de funcționare a statului ca stat. Nu insist acum asupra pretenției deplasate că funcția de președinte al țării ar avea aceeași legitimitate cu Parlamentul. Se invocă, desigur, articolul din Constituție, care spune că suveranitatea poporului se exercită prin organe alese. Numai că președinția nu este organ, ci evident altceva. Mă refer doar la extinderea neconstituțională a puterii. De pildă, în conformitate cu Constituţia ţării, „preşedintele reprezintă statul român“ (art. 80). Trebuie citită însă Constituția până la capăt, căci ea spune că guvernul „asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice (art. 120), pe baza Programului său acceptat de Parlament.“ „A reprezenta“ de către președinte nu are deloc sensul unei „șefii“ peste ceilalți, cum se practică. Constituția României nu prevede nicăieri „șef de stat“.
„Monarhia republicană“
Ca ilustrare sugestivă, cancelarul federal al Germaniei, oricare este, nu merge la reuniunile Consiliului European fără mandat din partea Bundestag-ului, din motivul simplu că nu se reprezintă pe sine, ci poporul german. În România, de ani buni, deținătorul funcției de președinte refuză să discute în Parlament mandatul. Pe această cale, ca și pe altele, desigur, se ajunge tacit la un fel de „președinție monarhică“ (sau „monarhie republicană“, cum spun ironic francezii!), ridicolă în efecte, în fapt ilegală, căci încalcă Constituția, și ilegitimă, întrucât cetățenii au votat altceva. Funcția este tratată ca feudă – chiar dacă fără merite istorice și fără principiu! Dintr-un asemenea feudalism vine tirania impunerii de legi nechibzuite. Se știe ce s-a petrecut în ultimul deceniu, când s-au adoptat legi organice (precum Legea educației, 2011) și coduri (de pildă, codurile juridice) fără dezbatere, iar acum se regretă, după ce țara a fost adusă în impasul de azi! Mai nou, apelându-se la „mișcarea“ străzii, se împiedică la fel de samavolnic normalizarea reglementărilor de drept și a funcționării sistemului judiciar. Pe înseși culmile modernității, România plătește astfel prețul scump al exercitării funcțiilor publice ca feudă.
Raportul la ambasadori
Tineri cu pregătire mediocră, cu rude sus-puse și „isteți“ (deja Nicolae Mărgineanu atrăgea atenția, premonitoriu, că din istețime nu mai iese mare lucru!) au ajuns, ca efect al feudalizării, să conducă servicii secrete. Ei s-au ocupat nu numai de procurarea de informații, aidoma oricărui astfel de serviciu din lumea civilizată, ci de selectarea reprezentanților publici care, la rândul lor, îi pot desemna în funcții. Fraudarea alegerilor din 2009, înlocuirea președintelui celui mai mare partid în 2010, eliminarea unui candidat prezidențial în 2014 sunt câteva dintre „operele“ de acest fel.
Serviciile secrete au luat sub control procuratura, după ce, în 2005, aceasta a fost proclamată drept magistratură. Ele au infestat magistratura cu imaturi juridic și au folosit judecătorii ca parte a „câmpului tactic“ al operațiunilor lor. Prin „acoperiții“ din media, discuția publică este continuu distorsionată. Arestările pentru a raporta la ambasadori care nu cunosc România și distrugerea competitivității sunt printre consecințe. În loc să servească societatea, noua Securitate și-a trecut-o în cont. Czeslav Milosz vorbea odinioară de „gândirea captivă“; acum, o societate întreagă a devenit captivă.
Cât de integri sunt cei care cer integritate?
În nici o țară un decident nu-și poate plasa în Parlamentul European odrasla sau prim-ministru, soția. Un rector francez nici nu îndrăznește să se gîndească la o catedră pentru fiu. Un profesor american nu are cum aranja într-o facultate o rudă. Un ministru nu lasă ministerul fiului său, iar un înalt funcționar nu îi face cadou nepotului o funcție-cheie în stat. În România ultimului deceniu, acestea se petrec. Niciodată în istorie administrația, diplomația, universitățile, instituțiile nu au fost mai corupte. Ocuparea nepotistă a funcțiilor publice a devenit dominantă. Conform Constituției, se fac „desemnări“ în funcții, la diferite nivele. Mai nou, s-a ajuns, în orice caz, la interpretări ce încalcă grosolan nu litera, care este interpretabilă, nu spiritul, care este vag, ci sensul prevederilor legale. Este limpede că legea fundamentală nu justifică nici în România desemnări unipersonale în locul deciziilor democratice, în multe cazuri al concursurilor deschise. Aici, însă, în acțiune conjugată cu serviciile secrete și cu justiția injustă, evaluările unipersonale pentru funcții publice au devenit sport, iar motivările abuzive abundă. Cineva nu este „integru“, cineva nu are voie să ocupe funcții în stat, cineva nu reprezintă statul, cineva nu are voie să meargă la Bruxelles, cineva este „penal“ și trebuie arestat. Numai în România demnitarii se ocupă nu de integrarea democratică și rezolvarea de probleme stringente, ci de segregarea cetățenilor! Sunt, la drept vorbind, integri cei care pretind altora integritate? Nu sunt oare mai penali cei care discută de „penali“? În plus, cum spunea Confucius, diferența dintre un gentleman și un om mărunt este că primul vede lumea pe linia „justiției“, ultimul pe linia „profitului“. Ca să nu amintim aici ce învață creștinismul! Evident, feudalismul nou este și fără onoare!
„Democrația feudalizată“
Ocupantul oricărei demnități poate fi înlocuit atunci când lipsa de performanță sau încălcarea legii sunt certe. Oriunde în lume există tentația permanentizării în funcție – în virtutea carențelor naturii umane și a intereselor grupurilor. În România, tentația ia însă forme grotești, care sfidează democrația. Vedem cel mai recent un prim-ministru slab calificat, obstinat să păstreze funcția în pofida pierderii sprijinului politic, un procuror lipsit de cultură juridică și în conflict cu legea, refuzând să dea seama de exercitarea funcției. Exemplele sunt numeroase. Micimea performanțelor este consecința atotprezentă.
Jurnaliștii cei mai responsabili vorbesc de „democrația militarizată“ din România actuală. Sunt de părere că s-a ajuns departe, într-o „democrație feudalizată“ – democrație ce vine, eventual, după controlul societății de către forțe străine democrației. Preferința continuă pentru abuz, pe față sau în ascuns, în locul integrării democratice, face ca România să alimenteze acum un feudalism nou și dăunător sieși. Ce ar fi ca decidenții actuali să citească Declarația de la Alba Iulia (1decembrie 1918), care prevedea „înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieții publice“? Ar găsi aici o alternativă fără echivoc, care este și astăzi, de fapt, soluția, fie și cu prețul schimbărilor adânci. Fără acestea, nici nu poate fi altceva decât a fost.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.