Unde duc confuziile

Rezultatele alegerilor nu convin niciodată tuturor, iar partea nemulțumită reacționează cum poate. De multe ori, ea pictează negativ prestația câștigătorilor. Refrenul este acuzația de populism („s-au făcut promisiuni nerealiste!”) sau invocarea forței curentului („dictatura majorității”).

Nu fac excepție alegerile de la noi. Doar că, aici s-a ajuns ca cei care reacționează să nu mai discute situația – sărăcia din societate, infrastructura depășită, justiția injustă, confuzia organizată a valorilor, noul securism, propria lor incapacitate. Ei se ocupă de atacarea celor pe care alegătorii i-au preferat. Iar zilele trecute s-a atins un nou record stupid. Scandările celor nemulțumiți de deznodământul alegerilor au devenit obscene și au trecut hotărât frontiera spre  violențe.

Până și președintele, care ar trebui să fie o persoană luminată, integră și responsabilă de soarta țării, derapează și ia obscenitățile ca libertăți și violențele drept politică. Neavând realizări și nici soluții, el atacă nu probleme, ci cetățeni, și afundă și mai tare funcția în mlaștină.

Iar unii își închipuie că dețin cheia  istoriei și teoretizează manifestările obscene ca semn al unei „revoluții”. Reluând tocmai formulele stângii anarhiste de odinioară!

Toți aceștia fac confuzii. Ar fi doar confuziile unor inși și nu ar merita interesul dacă nu ar fi devenit pericole publice.

Este dreptul lor ca toți aceștia să aibă o părere. Numai că, ei vor să o impună, fie și prin forță. Iar pe cei de altă părere îi stigmatizează cu orice mijloc – minciuna și falsificarea le-au intrat deja în reflexe, ca un fel de a doua natură. Ei confundă imprecația cu argumentarea, perorația cu analiza și parazitează necazurile, fără a construi ceva în interes public.

Poți teroriza oamenii cu o aberație, dar nu poți anula dreptul la opinie al fiecăruia. Sporadic, și cei menționați ajung să-și pună chestiunea legalității. Dar ei iau legislația existentă ca ceva de neatins. Nu mai contează că ea violează Constituția – încălcând tripartiția puterilor, abandonând statul de drept democratic, gonflând atribuțiile președintelui, că a rezultat în mare parte dintr-un abuz de putere, că în spatele „justiției” sunt protocoalele de „cooperare” servicii secrete-judecători-procurori fără precedent în Europa de după 1990.

Niciunul dintre cei amintiți nu ajung însă la a-și pune întrebarea crucială în democrație – legitimitatea funcțiilor și acțiunilor. În imaginea lor despre instituții se amestecă intenții ascunse și vagi generalități și se confundă legitimarea cu obținerea pe indiferent pe ce cale a puterii.

În fapt, nu poți fi democrat fără a lega trei valori: libertatea, legalitatea și legitimarea. Însăși superioritatea democrației o resimți în trei privințe: ești liber să ai o părere și să o promovezi public;  îți asumi cadrul legal și, dacă nu este echitabil, propui schimbarea lui; și nu ești obligat  să cedezi puterii arbitrare, putând să pretinzi legitimare.

Să ne amintim că, pentru părinții fondatori ai Statelor Unite ale Americii, societatea se conduce prin legi, acestea au nevoie de legitimare, iar voința poporului stabilită în mod democratic, prin alegeri libere, asigură legitimarea. James Madison a exprimat-o cu claritate: „poporul este singurul izvor legitim al puterii” (The Federalist, nr.49, 1788). Iar această optică rămâne referința legitimării în orice democrație demnă de nume.

Un timp, legitimarea a fost, simplu, ignorată. Ca efecte, de exemplu, Curtea Constituțională din 2012 a infirmat rezultatul copleșitor al unui referendum printr-un abuz „procedural”, președintele actual participă la proteste de stradă contra deciziilor adecvate ale unui guvern legitim, procuratura vrea să facă legi, ultimii președinți cred că alegerea le dă drept la orice decizie, unii cer ca țara să fie condusă de DNA sau de forțe de aiurea.

Astăzi, însă, în plus, tocmai unii dintre cei care jură pe Constituție caută răsturnarea neconstituțională a ordinii de drept și organizează mitinguri false, în disprețul democrației, excitând apetitul lovirii al unora și idealismul vulgar al altora. Mai mult, ei fac confuzii din interese meschine ( „să conducă ai noștri”, „guvernul meu”, „al doilea mandat” etc.) și nu economisesc mijloacele pentru a înlocui legitimarea cu expediente antidemocratice.

Se aspiră iarăși la „legitimarea prin încredințare”, care să  înzestreze funcția de președinte cu atribuții, astfel încât societatea să se pună la dispoziția sa. Se ia prea puțin în seamă faptul că rezultatul unui asemenea expedient a fost totdeauna o „monarhie prezidențială” plină de probleme, care s-au acutizat și mai mult de pregătirea slabă a titularilor funcției. Din când în când, se încearcă „legitimarea prin pericol național”, la care mai năzuiesc agitatori care vor un stat disciplinar. Numai că și proclamarea „pericolului” are nevoie de legitimare, pentru a nu fi simplă mobilizare în interes privat. S-a apelat deja la „legitimare prin pregătirea științifică”. Doar că evaluarea calificării științifice a rămas demagogică, fiind socotiți „tehnocrați” simpli veleitari susținuți ocult, iar „guvernele de tehnocrați” au fost în general un eșec. Mai nou, s-a încercat „legitimarea prin utilitatea operei”, cum este, de exemplu, „lupta cu corupția”. Nu numai că aceasta, corupția, s-a extins în timpul „luptei”, dar legitimarea este chestiune de drepturi, nu de luptă.

Se năzuiește iarăși la „legitimarea prin deținerea comenzii instituțiilor de forță”, cu toate că aceasta rămâne rămâne unul dintre cele mai penibile și mai degradante momente din istoria României, care imprimă caractere de „stat securist” statului existent. Mai nou, tot un expedient este „legitimarea prin ce spune Europa”. La această legitimare presează  oportuniști care nu au contribuit cu nimic la reformele proeuropene, dar vor să profite. În loc să facă din valorile europene punctul de sprijin al unei democratizări capabile să reînsuflețească societatea, România a ajuns, din nefericire, din nou, sub presiunea unor impostori.

Prin toate acestea, un curent sectar caută să ia sub control statul. El amintește de anii cei mai negri ai Europei recente prin cel puțin trei piese: înțelegerea politicii nu ca dezbatere argumentativă și competiție pentru rezolvarea de chestiuni de interes public, ci ca „raport amic-inamic” (pe care Carl Schmitt a consacrat-o), considerarea mișcărilor de stradă (funestele Bewegung-uri ale anilor treizeci) ca sursă de legislație mai presus de parlament și de voința politică exprimată la alegeri (pe care Hans Frank a lansat-o) și blamarea celor mandatați de alegători ca „hoți”, „corupți” (așa cum Mussolini și-a pictat rivalii). Ne place-nu ne place, anii treizeci inspiră, încât s-a intrat în cei mai murdari ani de după 1989!

Nu se va reveni la statul de drept democratic nici în cazul României, a cărei Constituție este astăzi sub asalt, dacă nu se pune capăt expedientelor antidemocratice și nu se integrează orice motiv rațional (formare științifică efectivă, merite, atașarea la valori superioare etc.) în legitimarea democratică. Cheia – de care întreabă mulți oameni îngrijorați de degradarea politicii și de stupiditățile la care s-a ajuns în aceste zile  – este restabilirea meritocrației la toate nivelele. Dacă este ca această țară să-și rezolve multele ei necazuri și neajunsuri, să nu mai dea în Europa cea mai mare emigrație în condiții de pace și să conteze printre democrațiile ce-și merită numele!

Problema nu este de a lua partea unui partid sau a altuia, cum se grăbesc unii să peroreze. Dar guvernele nu se schimbă în stradă, iar numai acele schimbări dau rezultate, cum s-a văzut și în rateul din 2015, care sunt legitime, întemeiate și duc la soluții mai bune. Pe de altă parte, nu are rost să se tot încerce păcălirea electoratului impunând ilegal, de la Cotroceni și din rețelele securiste, tot felul de inși de mâna a patra pe post de executanți.

Este, desigur, un avantaj să existe multiple alternative politice, încât parlamentul, ca întruchipare unică a suveranității, să decidă în fiecare moment ce este adecvat să se facă. Astăzi, însă, o alternativă compusă din persoane capabile de soluții, responsabile și cu programe elaborate, există mai puțin ca oricând după 1989.

Înainte de alternativă, orice om onest rămâne însă nedumerit. Românii nu  merită decât  mitinguri orchestrate din umbră și folosite spre a înșela buna credință, în folosul privat al unora? Numai cu Securitatea se poate conduce această țară? Numai instrumentând justiția și orice ține de recursul la forță, în pofida alegerilor democratice? Nu ar fi cazul intrării sub luminile culturii democratice de astăzi?

Adrian Păunescu, forță majoră a poeziei, a făcut ode unui dictator, în dictatură, și a plătit. Alții, care, în condițiile libertății, s-au pus în slujba responsabililor derapajelor antidemocratice nu au nimic a-și spune? Minerii au fost blamați justificat pentru atrocități. Dar cei care rănesc jandarmi și aruncă cu pungi cu fecale, simțindu-se acoperiți de președinte și sateliții săi, sunt mai buni? (Din volumul Andrei Marga, România de azi. Diagnoză, în pregătire).