Unde ne sunt visătorii?

În acest an, pentru a treia oară, de ziua de naştere a lui Mihai Eminescu va fi sărbătorită Ziua Culturii Naţionale.

„Cu numele lui magic deschidem toate porţile spiritului. Dar nu e vorba de operele lui Eminescu, de cultura lui, de proiectele lui, de variantele lui, de comorile plutonice reţinute sau sistemele de filozofie posibile e vorba de tot; de spectacolul acesta extraordinar pe care ţi-l dă o conştiinţă de cultură deschisă către tot”, scria Constantin Noica despre Mihai Eminescu.

Iar un alt eminescolog, Tudor Vianu, aprecia: “Eminescu n-a trebuit să lupte cu limba, i-a fost de ajuns să se aşeze în curentul limbii şi să-şi înalţe pânzele în direcţia în care sufla duhul ei”.

Ar fi momentul să ne întrebăm, precum Vlahuță, epigonul lui Eminescu, “Unde ne sunt visătorii”, clarvăzătorii, Apostolii vremilor noastre.

Unde se află arhitectul limbii române de azi, precum a fost Eminescu arhitectul limbii noastre. Nu de iscusiţi demolatori şi agenţi imobiliari ce transformă în ruină patrimoniul avem nevoie, nici de comisii de avizare care ne învaţă pas cu pas scenariul legilor ocolite şi încălcate… legal.

Mărturisesc că de multe ori sunt dezamăgită până la depresie de tot ce aud şi văd în feluritele spectacole comemorative închinate marelui poet.

De Ziua Culturii Naţionale, aceeaşi cu Ziua Naşterii lui Eminescu, ar trebui să ne întrebăm mereu pe noi şi pe cei care ne tratează asemeni puilor zgribuliţi dintr-un cuib, cărora trebuie să le dai de mâncare: ” Unde ne sunt visătorii?”. Cei care ne învaţă să zburăm, să construim, să creăm.

Faptul că am ales ca Zi Naţională a Culturii României data de 15 ianuarie, când s-a născut Mihai Eminescu, pare să aşeze, din păcate, destinul culturii noastre sub traiectoria oscilantă pe care a cunoscut-o chiar Eminescu în conştiinţa noastră. Asumat parţial şi în funcţie de mode, cu opera ciopârţită politic, în funcţie de congrese şi ideologii, lipsit de o ediţie integrală, aproape un veac, socotit insuficient de reprezentativ ca să dăm numele lui Institutului Cultural Român, câtă vreme alte Institute nu se ruşinează să poarte numele lui Goethe sau Cervantes, Eminescu s-a văzut exilat sau relocat dimpreună cu Ziua Naţională a Culturii române. Nici nu ne-am declarat liberi de comunism şi o nouă formă de cenzură şi de dispreţ morbid al valorilor noastre a făcut un grup de scriitori, proaspăt ieşiţi din cenacluri şi crisalidă, să-l declare pe poetul nostru naţional, cu o vocaţie universală nedezminţită, drept cadavrul din dulap, parte din cultura prăfuită, expirată, vezi, Doamne, ieşită din tiparele scrisului hot sau cool. După ce ani la rând l-am învăţat în şcoli doar ca poet proletar şi i-am pocit, gerontofobi, chiar numele unui simbol, scriind comentarii de text despre Mircea cel Mare, iar nu cel Bătrân, cum stă scris în poem şi în istoria noastră, cu voci tot mai împuţinate şi fără putere vorbim despre cultură, valori şi idealuri modelatoare ca despre un subiect fără rating, neinteresant pe plan local, naţional şi global.

Avem nevoie de Eminescu, acest poet planetar, aşa cum avem nevoie de cultură. Când neuronii culturii mor sau sunt ucişi, capul de pe umeri devine o mască desfigurată sau un pumn care loveşte. Când s-au ars cu sălbăticie biblioteci, mâinile care au stivuit cunoaşterea pe atâtea ruguri ale demenţei, delaţiunii şi dictaturilor nu erau mâini de oameni, ci unelte ale pierzaniei condiţiei umane.

Cultura nu produce pâine, nu hrăneşte guri, repetă politicieni şi manageri care au tăiat fonduri şi programe culturale ale unor instituţii de interes naţional, precum Televiziunea Română, care a desfiinţat “TVR Cultural”. La fel, la Institutul Cultural Român, care este menit să promoveze cultura română în străinătate, din lipsă de fonduri, totul stagnează. Sunt organizate manifestări lipsite de anvergură. Cultura nu dă de mâncare, dar hrăneşte sufletul.

S-au încercat în ultimii ani epurarea literaturii române de titanii ei, schimbarea viziunii despre trecutul naţional, de către pseudofilosofi la modă, persiflarea tradiţiilor, ridiculizarea moralei, incitarea la “eliberare” prin sex, drog, violenţă, vulgaritate, negarea principiilor şi a modelelor spirituale. A crede că omenirea se va putea lipsi cândva de mituri este o iluzie sau, mai bine zis, un mit în sensul degradat pe care conceptul şi cuvântul l-au luat în timpurile mai noi. Dacă George Călinescu putea scrie interesanta poezie “Visam să fiu bărbatul care“, a recunoaşte în ziua de azi că visezi înseamnă sinucidere curată.

Cultura este aidoma societăţii contemporane. A devenit un bun de consum. Criteriul valoric este din ce în ce mai greu de păstrat ca un criteriu de orientare primordial. Ne risipim, din ce în ce mai mult, geniile.

În teatrele României, numele regizorilor mari sunt din ce în ce mai rare, montările au devenit mai modeste, turneele sunt aproape inexistente, artiştii trăiesc la limita sărăciei.

Revistele culturale, literare şi ştiinţifice, au fost elementele primordiale pentru libertatea naţională, au creat nuclee de rezistenţă şi de păstrare a tradiţiei culturale sub comunism, dar astăzi vizibilitatea lor este aproape nulă, lovite de cenzura economică, găsind din ce în ce mai greu posibilităţi de supravieţuire.

Şi în Filarmonici, lucrurile sunt încă departe de a fi aşezate în sensul unei normalităţi. Se improvizează foarte mult, se găsesc rezolvări uneori contradictorii, paleative, rezolvări de primă urgenţă. Se lucrează pe termen scurt, de azi pe mâine. Invitarea unor solişti sau dirijori celebri este din ce în ce mai rară din lipsa fondurilor. În ceea ce priveşte Filarmonica “George Enescu”, aceasta a pierdut în ultimii ani aproape o orchestră întreagă de enormă valoare. Sunt ameninţate festivaluri de audienţă internaţională de vârf, chiar prestigiosul Festivalul “George Enescu”, un pariu deja câştigat, fiind vizat la orizontul decapitării de fonduri.

Acest tăvălug anticultural bântuie, ca un tsunami încă nenumit, actualitatea derizoriului cu care nu e bine să ne lăsăm hrăniţi. Cultura unei ţări mici este poate indicele cel mai important al unei naţiuni mai puţin puternice de a se face cunoscută, de a fi luată în considerare, de a fi recunoscută ca entitate de sine stătătoare, cu personalitatea şi valoarea ei. De aceea cred că în primul rând cultura este cea care trebuie sprijinită, recunoscută de guvernanţii noştri ca fiind singura şansă de a intra în rândul naţiunilor evoluate. Avem încă personalităţi culturale cu care ne putem mândri, dar nu mai avem un Iosif Sava, care a demonstrat importanţa omului de cultură în existenţa cotidiană. Iosif Sava era unic în România, în calitatea sa de mentor al emisiunilor de talk-show, prin inegalabila sa capacitate de a-şi exploata la maximum invitaţii.

Vorbim infinit mai mult despre Servicii, Justiţie, Poliţie, despre găurile negre lăsate de fosta Putere în toată România şi prea puţin despre hăul moral, educaţional şi cultural, căscat ca un crater în valorile noastre. Nimeni nu face un bilanţ în vistieria culturii şi patrimoniului nostru, nimeni nu produce un audit, care ne-ar cutremura, cu tot ce înseamnă vulnerabilitatea oamenilor şi popoarelor fără cultură. Ne mobilizăm să vaccinăm populaţia împotriva unor viruşi sau boli letale, dar nu pare să ne treacă prin cap sau prin suflet să ne vaccinăm de trogloditism, de ură viscerală împotriva culturii profunde, de agramatisme şi de escaladarea prostului gust. S-au construit terenuri de sport menite să valorifice planul înclinat şi ideea piscinelor fără înotători. Suntem ţara cu cei mai mulţi bani prăduiţi în proiecte de autostrăzi şi studii de fezabilitate, dar când e vorba de investiţii în cultură, lipsiţi de orice orizont al valorilor, vorbim transparent, tranşant şi asemeni unor talibani, despre tăierea fondurilor, austeritate, criză, management falimentar.

Cu miliardele furate nonşalant şi grotesc, aruncate pe imaginea României ca o frunză în vânt ori un meci de box, pe expoziţii internaţionale, concepute ca agenţii de turism şi pe petreceri locale destinate ascensiunii în Parlamentul European, au fost furaţi nu doar cetăţenii români, ci şi încetăţenirea culturii române. Înainte să folosim bisturiul împotriva bugetului culturii şi instituţiilor ei, să ne întrebăm încă o dată, precum Vlahuță: „Unde ne sunt visătorii?”.

Iar dacă am creat un Minister al Marilor Proiecte, să nu ne imaginăm că din Marile Proiecte poate lipsi Cultura. Care nu poate fi alungată de pe canalele TVR sub pretextul crizei, cel mai bun alibi şi Bau-Bau-l cel mai fioros, folosit de toţi devastatorii României. Cu majoritatea lui zdrobitoare, USL-ul aflat la putere trebuie să fie conştient, prin toate pârghiile lui, că va trebui să răspundă pe toată perioada guvernării şi întrebării lui Vlahuță.

Fără cărţi, fără spectacole, expoziţii, festivaluri, simpozioane academice, patrimoniu restaurat şi salvat, fără un proiect de salvare a limbii române, fără biblioteci şi şcoli, fără o promovare profundă a culturii, nici o Putere sau guvernare nu trece mai sus de nivelul supravieţuirii minime. Nu merită să-ţi propui să oferi poporului pe care-l conduci doar Pâine şi Apă. Iar dacă se mai îndoieşte azi cineva de întunericul ce apasă orice proiect de ţară şi democraţie cu bugetul pentru cultură tăiat la sânge, să-şi roage consilierii să-i printeze câteva citate din publicistica lui Eminescu şi măcar câteva strofe din poeme. O să afle că nimic nu poate înlocui hrana spirituală, orizontul frumosului şi bunului-gust, hrana estetică, identitatea unui popor definită de identitatea culturii sale. N-ar strica să-i întâlnim mai des pe guvernanţii noştri recent aleşi, ca şi pe cei din opoziţia intrată în Parlament la redistribuire, în sălile de spectacol, în librării, la Festivalul “George Enescu”, în muzeele naţionale, la întâlniri cu marile Asociaţii culturale şi Uniuni de creaţie, la întâlniri academice. Asta i-ar scuti de declaraţii şi decizii jenante, de obiceiul şi stereotipia de a aloca pentru Ministerele Culturii şi Educaţiei bugetul Cenuşăresei. Dacă aleg ca prioritate prezenţa pe sticlă în locul culturii, socotind-o de maximă vizibilitate, se înşeală. Această vizibilitate e cu două tăişuri, înregistrează pe peliculă gafe şi declaraţii impardonabile. În schimb, baia de cultură i-ar uza mult mai puţin, iar nouă, celor creatori de cultură şi iubitori de cultură, nu ne-ar tăia nevoia de frumos şi de bogăţie spirituală. Măcar de ziua Naţională a Culturii şi de Ziua de naştere a lui Eminescu să ne propunem să renunţăm la amputarea culturii, de teamă de a nu deveni din săracii Europei şi săracii ei cu duhul.