Vara rece (26)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

De aceea, scribul se va mulţumi să reproducă doar trei idei din întreaga lucrare:

1) Fiului i se dau recomandări în privinţa cumpătării. Cumpătarea nu este în nici un caz sinonimă cu zgârcenia, chiar dimpotrivă: sunt destule cazuri când este de preferat să-ţi deschizi larg punga pentru a obţine ceva. Cumpătarea este proprietatea omului de a se ataşa de cineva sau de ceva ce nu ţine neapărat de trebuinţele primare. Cumpătarea reprezintă calitatea de a nu risipi ceea ce a devenit parte din sufletul tău, întrucât „risipa fiinţelor şi a obiectelor dragi duce la risipa propriei vieţi”. Şi, mai departe, o frază ce revine des în biografia Celui de Al Cincizeci şi treilea: „Omul moare de mai multe ori: o dată când i se ridică sufletul la ceruri, apoi pe măsură ce i se risipesc în cele patru vânturi obiectele în care şi-a investit o parte din suflet, partea care nu a plecat odată cu el”.

2) O secţiune extinsă se referă la sfaturile moralizatoare: cum trebuie să se comporte un om în viaţă; cu ce nu trebuie să-şi piardă vremea (de pildă, cu procese, certuri, ură personală); cât de departe să meargă în actele sale filantropice, pe cine să ajute şi de unde începe exagerarea care nu mai slujeşte nimănui; cum să-şi organizeze viaţa de familie, care sunt relaţiile potrivite între membrii ei (incluzându-i aici, desigur, şi pe domestici), ce şi cât trebuie făcut pentru copii. Din păcate, textul este în acest loc extrem de corupt, multe pagini sunt rupte, altele sunt înlocuite, caligrafiile diferă, intervenţiile grosolane, ştersăturile şi corecturile abundă.

3) A treia idee este cea mai interesantă. Trebuie să-ţi aperi viaţa cu orice preţ. Viaţa este compusă din sufletul şi din trupul tău, dar şi din sufletul şi din trupul celor dragi ori a celor ce ţi-au fost daţi în grijă, precum şi, desigur, din obiectele însufleţite de amintirile, suferinţele şi speranţele tale şi ale celor de mai sus. (De aceea, eşti obligat să respecţi şi să îngrijeşti întocmai şi în aceeaşi măsură cu obiectele tale şi cele ale sufletelor de care eşti răspunzător.) Deoarece oamenii sunt proşti şi sălbăticiţi de mizerie şi de diavol, sfatul către fiu este să înveţe toată viaţa, asemenea lui Colludwig, diferite tehnici pentru a-şi putea păstra în siguranţă, în orice situaţie, cele enumerate mai devreme. Spre marea părere de rău a scribului, tocmai aceste tehnici au fost socotite nepotrivite pentru eventualii cititori de atunci (sau de mai târziu?) şi filele respective au fost şi ele smulse şi distruse. Din capitolul cu pricina nu ne-a rămas decât o singură pagină, conţinând o întâmplare, păstrată, probabil, mai mult ca o poveste inofensivă şi colorată în spiritul epicii senzaţionale a epocii:

„Omul trebuie să fie întotdeauna precaut şi să-şi ţină ochii deschişi în o sută de direcţii. Odată am plecat de acasă, ca de obicei, cu cele două căruţe ale mele. Mă aflam departe, în Ţinutul Saxonilor, când am simţit că în satul meu, din neglijenţa unor localnici, într-o noapte neagră, a izbucnit un nou incendiu. Niciodată n-ai voie să fi plecat cu totul, mai ales când ştii că ai responsabilitate asupra unor oameni şi asupra unor lucruri. Distanţele nu te exonerează de răspundere! Aşa că, după multă trudă, am învăţat să păstrez o parte din mine la Rachach şi, astfel, am simţit degrabă căldura de acolo şi tot corpul dogorându-mi. Oamenii printre care tocmai mă aflam au crezut că am fierbânţeli şi au vrut să mă trateze cu ierburi şi cu ceaiuri, însă doar eu am ştiut că îmi arde corpul din pricina incendiului izbucnit acasă. Este un dar greu de învăţat să simţi primejdia de la o distanţă aşa de mare – eu mă aflam atunci la peste trei săptămâni de drum în nord – şi de aceea te-am îndemnat să înveţi şi tu cele pe care ţi le-am descris mai sus¹. Un al doilea dar este cel de a reveni prompt chiar şi fizic acolo unde trebuie, fără ca să părăseşti, în acelaşi timp, şi primul loc. Este, după cum ai văzut², mult mai dificil, însă, cu trudă, şi acest lucru se poate deprinde. Aici, unde scriu acum toate astea, n-ar mai fi rămas nimic, dacă nu aş fi învăţat din vreme cele amintite. Am reuşit, fără ca vreun om din ţinutul Saxoniei să-şi dea seama, să revin la timp acasă şi să sting focul. Nici cei din Rachach nu au ştiut nimic: atunci când s-au sculat, dis de dimineaţă, n-au găsit decât un morman restrâns de cenuşă şi urmele unui fum înecăcios. Zile întregi au tot comentat şi au ajuns, ca de atâtea ori, la concluzia că doar diavolii au putut fi cei ce au trecut în timpul nopţii prin satul lor, lăsând în urma doar cenuşă şi miros de pucioasă. La rândul meu, i-am lăsat să creadă ce-au vrut: cum să le explici unor oameni proşti şi ispitiţi toată ziua de draci şi de tentaţii josnice, ceea ce a avut loc cu adevărat?”

Scribul nu vede ce ar mai fi de adăugat la toate astea.

Al Cincizeci şi treilea a trăit într-adevăr foarte mult, iar fapte din viaţa sa apar de unde nici nu gândeşti. Probabil că, încă multă vreme de aici înainte, căutând dovezi ale trecerii urmaşilor acestui personaj, scribul va mai descoperi şi alte momente interesante, pe care necunoscându-le acum, nu le-a inclus în biografia lui Colludwig. Alaiul Celor O Sută, defilând fără încetare mai departe, şi acele informaţii vor reintra în uitare. Biografia de faţă a pornit cu şanse mici de a fi reţinută, o dată, fiindcă majoritatea evenimentelor apar la vârste înaintate ale personajului, iar, a doua oară, întrucât, exceptând scurta perioadă cât i-a fost perceptor lui Carol cel Pleşuv, Colludwig s-a ţinut departe de oamenii însemnaţi ai epocii. (Desigur, nu de toţi: relaţiile cu Rabannus Maurus şi cu unii dintre discipolii faimoşi ai Şcolii de la Fulda au făcut să mai fie amintit şi el ici-acolo. La fel cum un senior cu totul mărunt, asemenea lui Coldmar din Rachach, s-a strecurat din uitare datorită Celui de Al Cincizeci şi treilea. Fiecare protagonist îşi are figuranţii săi. Însă Colludwig nu s-a amestecat în politică, nu a profitat de relaţiile sale cu cei mari, a preferat să-şi procure singur şi cu mijloacele ce-i erau la îndemână bucuriile mărturisite ale vieţii, piesele ciudatelor sale colecţii.) Cu atât mai remarcabil i se pare scribului că, neimplicat în evenimentele majore ale unei epoci atât de nebuloase, personajul a reuşit să înfrângă vremurile.

În ciuda atâtor nenorociri, gospodăria lui Colludwig din Rachach nu numai că nu a dispărut, ci, cu o încăpăţânare demnă de cea a stăpânului ei, a renăscut de fiecare dată mai solidă, mai cuprinzătoare şi mai aptă de a face faţă unor noi încercări. Şi, o dată cu ea, a supravieţuit şi localitatea. Dacă după primul foc s-au născut Eigenkirche şi două magazii din piatră, după cel de-al doilea au mai apărut şi alte depozite, apoi întreaga reşedinţă a fost înconjurată şi ea cu un zid înalt din piatră. În final, Al Cincizeci şi treilea a beneficiat de o adevărată cetate întărită, doar că nu avea creneluri şi turnuri de veghe, întrucât stăpânul nu dispunea de o oaste întreţinută spre a o apăra. Oastea lui, se ştia mult prea bine, era formată doar din armata de diavoli ce bântuiau mai tot timpul în jurul său, îl protejau şi-l ajutau în ticăloşii. (Ce ticăloşii? Nici măcar documentele atât de răuvoitoare cu Colludwig nu menţionează punctual şirul acelor fapte incriminabile. E drept, conform principiilor sale, enunţate şi în Îndrumar, bătrânul a preferat toată viaţa să plătească în stânga şi în dreapta, în loc să se judece. Iar dacă a ajuns totuşi şi în câteva procese, el a achitat fără crâcnire orice amendă. În felul acesta, spunea, nu făcea decât să economisească vreme şi bani şi mai mulţi. O altă cale de a intra cât mai puţin în conflicte inutile au fost penitenţialele tot mai la modă: moşul a cheltuit în mod regulat sume considerabile cu acel soi de certificate de absolvire, chiar şi atunci când nu i-o cerea nimeni. La fel a făcut şi în privinţa donaţiilor către diferitele lăcaşuri sfinte, episcopia din Maienţa fiind, desigur, cea mai des vizitată cu cadouri. Astfel, Colludwig, posesor al unui infinit tezaur de obiecte ce nu făceau parte din sfera de interese a colecţiilor sale, mai dăruia din ceea ce-i prisosea şi nu-i producea nici o bucurie, iar lumea ştia că la Rachach se află o găină ce nu încetează să dea ouă de aur, fiind păcat s-o tai. Toate astea îi confereau bătrânului o stare de relativă linişte, însă nu diminuau cu nimic persistenta faimă malefică a casei diavolului şi a locuitorilor ei.)

Pe lângă anii cei mai prolifici lipsă, pe lângă lacunele din texte, pe lângă faptul că a călătorit tot timpul ca un simplu telal, fără a se aciui alături de mai marii lumii, biografia Celui de Al Cincizeci şi treilea ar fi trebuit să intre în uitare şi fiindcă, într-o viaţă atât de lungă, n-a lăsat decât un singur urmaş, cu care – pe deasupra – relaţiile au fost aşa cum au fost. Că ar fi avut şi copii nelegitimi nu ştim nimic, chiar dacă, în conformitate cu miturile diavoleşti, personajul ar fi trebuit să se fi înconjurat cu o puzderie nedefinită de pui de draci. (Drăcuşorii contemporani lui dădeau dovada că nu exista încă o vârstă standard acceptată pentru armata lui Belzebut.) Şi, totuşi, coruptă din neglijenţa scribilor, falsificată intenţionat, modificată de nenumărate ori, umbra concretă a colecţionarului s-a păstrat.

Colludwig a avut într-adevăr parte de o viaţă lungă, pe care şi-a trăit-o după normele pe care singur şi le-a impus şi de la care nu s-a abătut până aproape de sfârşit. În 918, cele două căruţe ale sale mai străbăteau Turingia, un an mai târziu, aceleaşi atelaje sunt semnalate chiar la Veneţia, pentru anul 921 avem dovezi că a colindat Carintia, în aceeaşi toamnă fiind zărit în cealaltă parte a lumii, până în Friesland, adică în afara vechiului imperiu al lui Carol, limita pe care nu prea obişnuia să o depăşească. În acel an 92l, Al Cincizeci şi treilea împlinise o sută şi unsprezece ani… Ultima trimitere o avem pentru iarna anului următor, o iarnă deosebit de grea, când a rămas înzăpezit câteva săptămâni în trecătorile Alpilor, pe drumul de întoarcere din Toscana. (Bineînţeles! Bineînţeles că, din aceeaşi sursă – târzie –, aflăm că moşul nostru nu a răbdat popasul forţat şi că, deşi trupul i-a rămas fără încetare printre ceilalţi călători surprinşi de nămeţi, sufletul i-a mai tras câteva raite şi prin ţinuturile mai calde, ba că a mai fost şi acasă spre a supraveghea terminarea celei de a opta magazii, pe care a lăsat-o în plină construcţie la plecare şi pe care abia aştepta s-o umple cu alte mormane de vechituri. Când a ajuns acasă şi depozitul a fost deschis, desigur că obiectele respectivei colecţii se aflau orânduite impecabil, după gusturile şi criteriile ştiute doar de el…)

Colludwig împlinise o sută doisprezece ani, adică pentru cei din jur nu mai avea nici o vârstă – cei ce s-au născut, s-au maturizat şi au îmbătrânit în preajma-i, s-au obişnuit ca el să fie tot acolo.¹ Singurele semne de trecere erau ciudatele infirmităţi ce-i apăreau pe neaşteptate, aşa cum apropiaţii l-au văzut, brusc, cu două degete lipsă în urma incendiului pus de către nordici. La fel, după prăbuşirea unei magazii şi distrugerea parţială a unei colecţii, a apărut fără o ureche. Altădată şi-a pierdut întreg braţul stâng. După fiecare eveniment nefericit în legătură cu obiectele sale dragi, „cărora le-a dat suflet din sufletul său”, repercursiunile deveneau vizibile şi asupra sănătăţii şi integrităţii sale trupeşti. Dar, cine să mai observe la un om atât de bătrân, toate beteşugurile, chiar dacă acestea apăreau într-un mod atât de straniu?

În vara lui 923, moşul se pregătea să plece mai departe, de data asta în Pomerania. Nişte iscoade de cea mai mare încredere au descoperit acolo adevărate cuiburi de comori, obiecte de o valoare unică în ochii lacomi şi neobosiţi ai bătrânului. Drumul era lung şi Colludwig l-a amânat de mai mulţi ani. Nu de alta, însă mereu a intervenit ceva, iar el, care uitase că odată şi odată îi va veni şi lui sorocul, îşi îngăduia, în continuare, planuri de durată. De data asta, oamenii săi au adus cu ei – la risc – şi câteva mostre. Într-adevăr, era vorba de rarităţi. De pildă monedele. În privinţa banilor, Al Cincizeci şi treilea era un specialist neîntrecut. El era capabil să deosebească dintr-o singură privire ori dintr-o singură cântărire în palmă falsul de original. De pildă, monedele romane ale lui Aurelian, banii aceia atât de des măsluiţi, îi ştia preţălui ca nimeni altul. De data asta, însă, s-a apucat să şi cântărească, să zgârie şi să arunce de pământ exemplarele aduse. Se dovediră, într-adevăr nişte rarităţi. I-au mai adus, apoi, şi idoli din chihlimbar, de la Marea Nordului, solniţe din ametist, seturi de recipiente pentru loţiuni, confecţionate din oase de om. Printre atâtea obiecte ciudate, s-au nimerit câteva a căror provenienţă şi utilitate îi erau necunoscute chiar şi bătrânului. Coilludwig avea 113 ani şi n-a fost niciodată în Pomerania! Câtă vreme pierdută! Trebuia să plece!

Iată, însă, că până şi omul cel mai puţin interesat de luptele dintre cei mari se află sub vremuri. Toţi ne aflăm sub vremuri! Tocmai atunci, Robert Întâiul, urmaşul lui Eudes, contele de Paris care a fondat dinastia Capeţiană, a reuşit să-l ia prizonier pe Carol al III-lea (cel Simplu) şi împreună cu Raoul (Rodolphe, ducele Burgundiei) să-şi asume puterea. Ca de obicei în vremuri tulburi, vânătoarea de vrăjitoare s-a extins incontrolabilă, iar dorinţa de jaf şi necesitatea de a face cât mai repede rost de bani pentru război erau suficient de puternice pentru a sparge orice zăgazuri. Unul dintre nenorociţii care au căzut pradă reglărilor arbitrare de conturi a fost Coldmar cel Tânăr, nepotul acelui Coldmar, mic senior de Rachach, pe care l-a găsit, cu decenii în urmă, Al Cincizeci şi treilea la aşezarea sa în localitatea de lângă Maienţa. Ultimul Coldmar a fost omorât, proprietatea i-a fost luată de învingători, însă prada cea mai tentantă era, fără discuţie, cetatea lui Colludwig, comorile tăinuite în casa diavolului. De data asta, nici faima damnată a gospodăriei, nici „oastea de diavoli”, nici zidurile înalte de piatră n-au reuşit să salveze reşedinţa moşului. O armată regulată de jefuitori profesionişti, fără teama de alţii care să-i mâne din spate, a devalizat pe îndelete şi sistematic depozit după depozit. Doar oamenii, îngrămădiţi iarăşi în Eigenkirche, au găsit acolo un refugiu pe care ceilalţi creştini n-au îndrăznit să-l pângărească.