Vara rece (48)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Dar şi sensul comun şi mult mai des folosit al cuvântului i s-a potrivit de minune personajului. Oricât de grave erau întâmplările în care intra şi oricât de serioase erau avertismentele pe care le primea, el recidiva mai de fiecare dată în aceleaşi greşeli. (Recidivus era încredinţat că fiecare acţiune face parte din joc – dintr-un singur joc posibil, poate un joc confundabil cu viaţa. Să eviţi un lucru era la fel ca şi cum ai vrea să schimbi regulile jocului sau să rămâi să priveşti de pe margine. Desigur, există mai multe modalităţi de a te juca, însă fiecare individ preferă să execute varianta care i se pare cea mai cunoscută, cea mai verificată şi care-i promite cea mai mare cantitate de satisfacţii.)

Anii cei mai buni ai lui Recidivus s-au petrecut în Imperiul de Răsărit. Ani nu lipsiţi de mari primejdii, însă la fel de plini de mulţumiri oferite de succese reale şi de succese închipuite. La douăzeci şi şase de ani, Al Cincizeci şi şaselea era un bărbat în plină putere, trecut, de acum, prin multe, scăpat din câteva situaţii dificile – când s-a jurat, de fiecare dată, să le evite pe viitor -, însă căutând, iarăşi şi iarăşi, cu şi mai mare îndârjire noi şi noi încurcături şi mai nefericite.

La Constantinopol, Leon Filozoful, fiul nedorit al lui Vasile, se căsătorise pentru a patra oară şi se bucura, în sfârşit, de un urmaş de sex masculin. Biserica, însă, se opunea din principiu recunoaşterii unei a patra căsătorii, faptă incriminată, în alte ocazii, chiar de bazileu. Patriarhul Nicolae (Misticul), ridicat la înalta demnitate de însuşi Leon, ezită multă vreme şi ajunsese până să nu-i permită împăratului să pătrundă în biserică. Într-o dimineaţă de duminică, Al Cincizeci şi şaselea fu martorul unei scene incredibile – care nu se afla la prima ei înfăţişare! -, când lui Leon îi fu din nou interzisă intrarea în catedrala Sfânta Sofia de către patriarhul proţăpit în faţa porţii mari a edificiului.

Împăratul, un om trecut de cincizeci de ani, avusese o viaţă zbuciumată, fiind când pe val, când sub vremuri. Scăpase, şi el, de multe ori de moarte şi trebuise să recurgă la acte extreme spre a-şi putea păstra nu numai tronul, dar chiar şi viaţa. Primele trei soţii îi muriseră fără a lăsa după ele moştenitorul mult aşteptat. Zoe, „cea cu ochii asemenea tăciunilor”, îi dărui nu numai lui, dar şi întregii lumi un băiat, rezolvând problema succesiunii. Dacă e adevărat, măcar în cazul unor animale, aşa cum a lăsat scris chiar împăratul filozof, că până şi fiarele se resemnează în văduvie, odată cu moartea perechilor lor, oamenii fiind mai puţini demni în caz că se recăsătoresc a doua ori a treia oară, când e vorba de o succesiune imperială, raţiunile vizând pacea tuturor supuşilor îl scoteau pe suveran din culpa comună. (Lăsând la o parte că suveranul nu se cădea, în nici o împrejurare, să fie cântărit de către oameni cu aceeaşi balanţă ca şi supuşii săi. Marele cântar se află doar la Judecata de Apoi.) Leon însuşi era mai degrabă un intelectual decât un om de acţiune. Copil nedorit, ca orice filozof, el se refugiase, de mic, într-o altă lume, o lume numai a lui. Însă poziţia sa îl obliga la o conduită ce nu-l caracteriza şi care îi producea veşnice supărări.

A fost Leon Înţeleptul un filozof, un om slab ori, dimpotrivă, tocmai fiindcă a fost un filozof şi a avut tăria să se supună cu atâta conştiinciozitate, cu trup şi suflet, îndatoririlor pragmatice s-a distins ca o fire puternică? Şi una şi alta. Ca atâţia oameni temători, el nu-şi găsea liniştea decât prin amăgirea îndeplinirii fără preget a unor îndeletniciri care mai degrabă îi erau nesuferite. Acele îndatoriri reprezentau obstacolele şi fiindcă el le răpunea de atâtea ori, se simţea puternic, ceea ce îi oferea siguranţa şi mulţumirea aşteptate. Pentru Leon, peste tot exista un posibil refugiu, depinde doar de tine să ai ochi să-l vezi şi tăria să ţi-l apropii. Şi femeile sunt un refugiu, şi biserica este un refugiu, lupta însăşi este un refugiu. Biserica şi sexul se aseamănă pentru că poţi reuşi, uneori, să scapi, prin ele, de grijile viitorului şi de spaimele trecutului. Şi arta te trimite, câteodată – atunci când cele mai bune momente ale ei se îngemănează cu cele mai bune momente ale tale –, spre un prezent liber. Leon era un înţelept şi un filosof.¹

Al Cincizeci şi şaselea sosise la Constantinopol, după ce fusese actor în marele dezastru din Moravia. (Dezastru nu pentru că au fost ucişi peste o sută de oameni – care n-aveau nici ei pe conştiinţă mai puţine vieţi -, dezastru pentru că o pregătire atât de minuţioasă a fost făcută pentru minciună şi crimă.) Scăpând de acolo, încercase să se aciuieze la curtea ţarului Semeon, unde era s-o păţească chiar înainte de a apuca să greşească în vreun fel. (“Are rost să te fereşti? Dacă ţi-e scris s-o încurci, poţi să fi oricât de prevăzător şi necazurile tot te vor ajunge din urmă…”) După ce a asistat la strania scenă din faţa catedralei Sfânta Sofia, Al Cincizeci şi şaselea află mai multe despre bazileu. Oamenii erau şi ei împărţiţi, însă cei mai mulţi se găseau de partea lui Leon. Ca de obicei, Recidivus se înflăcără din nou: el era convins că ştie cum să stingă şi acest groaznic conflict. Fiul lui Operosus se găsea, de acum, în faza în care izbândise – credea el – să reducă întâmplările vieţii la logica ludicului. În calitate de jucător conştient, el se amăgea că poate participa cu şanse în partida cu destinul. Cum fiecare soartă se supune – spunea Recidivus – aceluiaşi set de reguli, nici competiţia lui nu făcea excepţie. Singura problemă era cum să ajungă la împărat. Asemenea unui de mult uitat strămoş, Al Douăzeci şi optulea, Nătărăul, şi Al Cincizeci şi şaselea suferea cumplit de sindromul „Bulgărele de aur”. (Suferinţă la fel de grozavă şi pentru cei ce doar îşi imaginează că posedă „bulgărele de aur” şi pentru cei ce chiar îl au. Şi unii şi alţii se consideră victimele ignoranţei celor din jur.) Al Cincizeci şi şaselea nu se putea obişnui cu gândul că bulgărele său era din steril, fiind convins – după fiecare eşec – de vina de neiertat a celor ce nu au putut aprecia ceea ce aveau de primit.

Recidivus a trecut la treabă cu inventivitate şi tenacitate, ca de fiecare dată când îşi depista noua ţintă. A treia soţie a împăratului, foarte frumoasa Eudochia Baiana, decedată în vreme ce încerca să aducă pe lume un băiat ( şi nesupravieţuind nici acela), a lăsat în sufletul lui Leon un tărâm pe care el îl mai frecventa din când în când, ori de câte ori celelalte refugii nu-i mai ofereau securitatea aşteptată. De aceea, cei ce s-au aflat în preajma fostei sale consoarte n-au intrat în dizgraţie, chiar dacă noua soţie, Zoe Carbonospina, cu nesăţioasa-i disponibilitate spre intrigi, simţea în acele prezenţe umbrele concrete ale unor primejdii bântuind în jur. Al Cincizeci şi şaselea reuşi să se împrietenească – întâmplător – cu Constantin Crespos, un văr de-al Eudochiei, ajuns strateg al unei theme îndepărtate şi revenit în capitală, unde nu-şi prea găsea locul, deşi avea oricând deschise uşile palatului imperial. Prin acel personaj mai degrabă descumpănit, Recidivus putu să se apropie de suveran, în fond, un alt descumpănit. (Forţa fiului lui Operosus părea să stea tocmai în puterea pe care o avea de a le oferi celor nehotărâţi nişte puncte de sprijin, punctele de sprijin de care credeau ei că ar avea nevoie.) Recidivus deveni un sfetnic de taină al împăratului, dar sfaturile sale nu erau destinate vieţii publice, ci vieţii ascunse a filosofului. Recidivus îl încurajă pe înţelept să aprecieze toate faptele vieţii în acelaşi mod: ce deosebire este, de pildă, între fericirea strategului că a câştigat o bătălie şi cea a meşteşugarului că a reuşit să vândă o pereche de sandale? Ambele izbânzi sunt decisive pentru bunăstarea autorilor lor, răspundea suveranul-ucenic. („Nici măcar nu se pune astfel problema, îl învăţa consilierul secret pe filosof: fericirea nu este consecinţa unei cauze explicabile în cuvinte, satisfacţia respectivă nu se numeşte decât bucurie…”) Dar să mergem mai departe: ce deosebire este între mulţumirea celor doi şi mulţumirea copilului care a făcut rost de o bilă de sticlă? Ori s-o luăm şi invers: cum de suferă şi bogatul şi săracul, şi sănătosul şi bolnavul, şi cel şi-a atins numeroase scopuri şi cel ce nu a trăit decât eşecuri?

– Tot ceea ce spui tu n-ar fi permis de rostit în public, îl admonestă augustul.

– Cele mai multe lucruri nu-s de spus în public. Şi în nici un caz de către un împărat. Doar că tocmai acestea sunt faptele adevărate. Un personaj oarecare, asemenea mie, poate să le exprime oriunde. Dacă le ştie…

– Şi cele de spus în public sunt adevărate. Doar că ele ţin cont de priorităţi şi de regulile stabilite pentru bunul mers al societăţii. Dacă am admite în faţa cetăţii toate pe care mi le spui mie, n-ar mai fi disciplină şi nici marile elanuri patriotice.

– De ce? Şi marile elanuri patriotice pot oferi satisfacţie. Exact la fel ca şi… ca şi o mâncare bună.

– Eşti ca şi un cinic!

– Cinic? Nu. Şi nici măcar epicureian. Eu pur şi simplu cred că toate cele ce sunt ascund în ele satisfacţie şi insatisfacţie. Depinde de noi să găsim ceea ce căutăm. Cei mai mulţi oameni nici nu caută satisfacţia, ci tocmai insatisfacţia. Şi găsesc exact ceea ce caută.

Cei doi se plimbau pe aleile palatului sacru şi, nederanjaţi de nimeni, se lăsau prinşi în discuţii. De departe, cei ce-i pândeau, se străduiau să afle, cu o clipă mai devreme, ce pune la cale stăpânul lumii la sfaturile tânărului şi surprinzătorului său consilier. Să ştii aşa ceva cu o clipă mai devreme reprezintă, de regulă, un atu extrem de preţios. Nu şi în cazul acesta…

– Ca să nu mai pomenim de faptul că satisfacţia este cenzurată, mai degrabă, de prejudecăţi decât de circumstanţe, continuă filosoful filosofului.

Recidivus îl conducea tot mai adânc pe Leon al şaselea în adâncurile propriei fiinţe a aceluia. Între timp, elimina, pe cât posibil, fleacurile sâcâitoare şi perturbatoare cu care se confruntă individul în societate, de pildă, bazileul în Bizanţ. Cu patriarhul lucrurile s-au aranjat aproape de la sine: prin acelaşi Constantin Crespos, fiul lui Operosus dădu, întâmplător, de un fir ce l-a dus la dovezile de necontestat ale trădării Misticului. Pus în faţa acelor scrisori – prin care Nicolae conspira cu răzvrătitul Andronic Ducas –, patriarhul renunţă la opoziţia împotriva celei de a patra căsătorii a împăratului. Cum, la sfatul Celui de Al Cincizeci şi şaselea, Leon se adresase, în prealabil, şi înalţilor ierarhi din Roma, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim şi cum răspunsurile favorabile începuseră să vină, patriarhul compromis al Constantinopolului se văzu cu totul izolat. N-a fost eliminat fiindcă întotdeauna e mai bine să dispui de un partener pe care-l ai cu ceva grav la mână… Cu acelaşi prilej, şi Zoe îl acceptă pe noul apropiat al augustului ei soţ, omul care-i netezise şi ei calea spre putere.

Filozoful trecea prin sentimente contradictorii: discuţiile cu Recidivus îi făceau bine, însă, în lipsa aceluia, îi rămânea un gust ciudat şi un sentiment difuz de culpă.

– E bine, îl liniştea Al Cincizeci şi şaselea, ajuns la apogeul carierei sale. Şi după sex ai un sentiment de „tristeţe post coitum”. Înseamnă că şi convorbirile noastre îţi folosesc. Numai că nu era vorba numai de convorbiri. Cu timpul, după ce s-a convins că împăratul şi-a însuşit îndeajuns regulile, Recidivus a decis să treacă şi la partea practică a iniţierii.

Prilejul i s-a ivit odată cu apariţia unui evreu, pe numele său Ţipor, un personaj straniu la Constantinopol. Ţipor şi-a făcut apariţia din imperiul kazar, după ce a supravieţuit cu ajutorul unei armate de morţi a lui Csaba. (Csaba a fost fiul mai mic al regelui hunilor, Attila. El şi-a salvat oastea înfrântă de gepizi, datorită unor leacuri magice primite de la mama sa, un personaj supraomenesc. Cu ajutorul acelor buruieni, Csaba a putut reînvia morţii şi să-i facă apţi de luptă. Secuii din Transilvania au crezut şi continuă să creadă că armata de morţi a lui Csaba le va veni întotdeauna în ajutor la vremuri de restrişte.)

Ţipor s-a retras în Câmpia Panonică împreună cu un duce ungur, pe care memoria scrisă îl numeşte tot Ludovic, ce pe atâţia alţi Ludovic. După ce oamenii acestuia s-au desprins dintre kazari în căutarea urmaşilor hunilor şi în urma unor incursiuni reuşite în Alpi, armata migratoare a fost cumplit învinsă de germani. De fapt, „armată” este un cuvânt impropriu pentru acel grup de oameni, grup din care făceau parte nu numai luptătorii propriu-zişi, ci şi femeile, bătrânii şi copiii acestora. O întreagă populaţie urma detaşamentele înarmate, după ce, cu puţin timp mai înainte, fratele ducelui a procedat altfel, stabilindu-şi tabere fixe şi trimiţându-şi doar războinicii în expediţiile de pradă, din care trăiau cu toţii. Numai că, după puţină vreme, în timp ce bărbaţii s-au aflat departe, restul populaţiei a fost surprinsă de moravi şi măcelărită, ca răspuns (şi) la dezastrul pricinuit de luptătorii unguri în localităţile de pe cursul mijlociu al Dunării. Deşi aşezarea familiilor năvălitorilor a fost descoperită doar datorită hazardului, întâmplarea aceea a fost cu atât mai surprinzătoare cu cât tocmai armata fratelui lui Ludovic a fost socotită cea mai puternică şi cea mai cumplită dintre numeroasele cete ungureşti care au îngrozit Europa. Doar că s-a uitat că oastea fratelui ducelui a reputat succesele ei extraordinare chiar datorită faptului că se mişca foarte repede, nefiind frânată de restul populaţiei de care aparţinea.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.