Vara rece (52)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Băiatul de unsprezece ani s-a pomenit la Milano, un oraş mare, unde nimeni nu-şi bătea capul cu el. Doar că senzaţia atât de mult dorită de libertate îşi arătă foarte repede şi cealaltă faţă: nimeni nu-l mai cicălea, însă nimănui nu-i păsa nici dacă păţea ceva ori dacă n-avea ce mânca. Pomenindu-se fără nici un input afectiv, bucuria îi fu înlocuită repede cu deznădejdea: copilul se descoperi singur, nu mai era buricul pământului, nu se mai găsea un suflet care să fie îngrijorat din pricina sa. Şi nici măcar nu se găsea cineva căruia să-i ofere din preaplinul său. Părăsit de toată lumea – Recidivus nu accepta ideea că, de fapt, el era cel ce a ales să se despartă de locul unde era supravegheat şi cât de cât în siguranţă -, băiatul se afundă şi mai adânc în lumea sa, o lume ale căror contururi şi le imagina el însuşi şi ale căror reguli le impunea tot el. (Mai târziu, avea să spună că “nevoia lumii proprii este necesară fiecăruia dintre noi şi că, indiferent de strădanii, oricât de concrete, acea lume reprezintă scopul intim al individului. Şi copilul mic intuieşte acest lucru în jocurile sale şi noi continuăm acelaşi mod de a ne realiza. Regulile jocului rămân unicele posibilităţi de a ne atinge scopul şi de a ne apropia satisfacţia”. Iată teoria care l-a călăuzit întreaga viaţă.)

Cum puştiul de unsprezece ani nu se pricepea la nimic altceva decât la desen şi fiindcă îi era foame şi frig, se rugă de un alt meşter să-l ia ucenic. Schimbul nu s-a dovedit deloc favorabil. Spre deosebire de bătrânul cumsecade din munţi, meşterul de la Milano l-a folosit mai mult ca pe o slugă decât drept elev. În afară de aceasta, omul era şi iubitor de băutură şi, ori de câte ori se îmbăta, devenea agresiv. Al Cinzeci şi şaselea a trebuit să-şi folosească întregul şarm spre a-l îmbuna şi pentru a-şi asigura un adăpost şi hrană. Cu vremea, a ajuns chiar preferatul meşterului, numai că, folosindu-se de acest privilegiu, şi-a depăşit competenţele şi a terminat, fără să ceară voie, o comandă începută aflată în atelier. Stăpânul l-a bătut şi l-a dat afară, însă, trezindu-se dintr-una din beţiile-i obişnuite, constată că lucrarea nu numai că n-a fost ratată, dar că a ieşit mai bine decât ar fi putut el însuşi s-o facă. Îi trimise pe toţi băieţii din atelierul său să-l caute pe Recidivus şi să-l aducă înapoi. Pentru ca puşlamaua să nu şi-o ia în cap, îl anunţă că i-e milă de el, că-l iartă, cu condiţia să nu-l mai supere pe viitor.

A urmat o perioadă bună în viaţa tânărului, el devenind un fel de şef în lipsa adevăratului stăpân, fiindu-i permis să lucreze în meserie şi scutit de muncile de slugă la care fusese supus până atunci. Şi mâncarea pe care o primea era ceva mai bună. Timp de un an, îşi suplini cu rezultate excelente meşterul, ceea ce s-a tradus prin numărul crescut al comenzilor şi prin preţurile mai mari acceptate de către clienţi. Singurele momente neplăcute au fost cele în care meşterul venea acasă pilit şi, în clipele-i de luciditate, realiza că faima i se transferă neisprăvitului, haimanalei şi derbedeului. Atunci se răzbuna şi-l bătea. După o asemenea întâmplare, Recidivus termină o lucrare înşelătoare. Clientul se arătă mulţumit de ea, dar reveni după doar câteva ore, revoltat de urâţenia pe care a dus-o acasă. „Era o icoană care nu era icoană”, după cum a rămas consemnat în manuscrisul din care a preluat scribul informaţia. Meşterul încercă să-l îmbuneze, însă, a doua zi, clientul s-a arătat şi mai indignat şi a ameninţat că va merge peste tot pentru a-şi căuta dreptatea şi pentru a reclama sacrilegiul. Sacrilegiul meşterului, fiindcă Recidivus apucase să fugă. De data asta, pentru totdeauna. (Meşterul a fost pedepsit pentru blasfemie, iar atelierul închis.)

Următoarea etapă din viaţa personajului nostru rămâne mai misterioasă, fiindcă nu prea dispunem de surse în legătură cu ea. Ceea ce ştim este că băiatul, ajuns adolescent, a ajuns, la vârsta de şaptesprezece ani, la Rachach, unde a făcut prima tentativă de a se apropia de străbunicul său, de cel pe care l-am numit Colludwig, Al Cincizeci şi treilea, spaima copilăriei sale. Cum de a trecut peste faima degajată de acesta şi a acceptat să-l caute nu se poate explica decât prin bănuiala că Recidivus a atins un prag al disperării care l-a obligat să-şi apropie un loc cât de cât sigur. Sau, poate, folosindu-se de filozofia sa de viaţă, după care totul nu este decât un joc, iar jocul se poate practica oriunde, perspectiva unei încercări, chiar riscante, i s-a fi părut o provocare tentantă… Bătrânul, ajuns la venerabila vârstă de nouăzeci şi opt de ani, îşi continua drumurile singuratice ale vânătorii sale de piese de colecţie, iar tânărul a fost primit în casa lui, urmând ca stăpânul să hotărască de-l va păstra sau nu. Iniţial, credincioasa soţie a Celui de Al Cincizeci şi treilea a văzut că n-a greşit, pentru că, în mod cu totul surprinzător, Colludwig s-a arătat bucuros să-şi revadă unicul moştenitor dispus să-l caute. Doar că această mulţumire n-a durat prea mult. La fel ca şi bunicul său, Al Cincizeci şi patrulea, cel care a fugit de mai multe ori de acasă, nesuportând exigenţele impuse, nici Recidivus nu s-a putut împăca deloc cu gândul de a-şi organiza viaţa după regulile colecţionarului. E drept că, spre deosebire de bunicul său, spre deosebire de Omul Mort, Recidivus privea cu mult mai multă îngăduinţă patima străbunicului, considerând-o jocul vieţii aceluia. A aceluia, însă nu şi a sa. De aceea, s-a străduit, timp de câteva săptămâni, să participe amuzat la traiul din fortăreaţa-muzeu de la Rachach, însă o făcea cu atâta condescendenţă, încât a ajuns să enerveze pe toată lumea.

– Nu dispreţuiesc pasiunea ta, se dezvinovăţea sincer în faţa bătrânului, ea mi se pare la fel de legitimă ca oricare alt mod de viaţă. Şi zâmbea. Doar că străbunicul nu putea fi de acord că toată zbaterea sa să fie asemuită unui simplu joc. Asta pentru că nu pricepi cît de important este jocul, continua să-l dăscălească adolescentul, zâmbind din nou. Duios, credea el, obraznic, era încredinţat străbunicul.

Neînţelegerile au izbucnit nu din părerile atât de diferite, cât, mai ales, din faptul că băiatul nu era de acord să-şi îndeplinească îndatoririle primite ca plată pentru intrarea sa în rolul de moştenitor legitim al averii lui Colludwig. Foarte repede se dovedi că nu are chemare să sorteze şi să îngrijească piesele de colecţie, să le şteargă de praf, să le lustruiască sau să le reconstituie în forma originală pe cele stricate. El le uita te miri unde, le rătăcea, ba a mai şi spart un raft întreg de cupe antice. De care nici nu i-a părut deosebit de rău… Certurile se înteţeau şi Recidivus n-a mai izbutit să treacă zâmbind peste ele. Odată cu zâmbetul atât de enervant pentru toţi cei din jur, i-a trecut şi pofta de a mai rămâne la Rachach.

– Acesta nu este jocul meu, a sfârşit el episodul şi şi-a rugat străbunicul să nu-i ia în nume de rău abandonul. Plecă.

Următoarea etapă s-a consumat la Auxerre, unde a repetat – şi acolo! – aproape identic experienţa bunicului său. Faptul că a ajuns la Auxerre nu trebuie să ne mire. Cum am mai spus, cu toate ideile sale, Recidivus nu-şi putea trăi concepţia despre viaţa ca joc decât cu un minim de surse de subzistenţă. Iar posibilităţile cele mai comode de a-şi câştiga pâinea şi dreptul la un culcuş i se reduceau la ceea ce ştia să facă bine: să deseneze.

Spre deosebire de Omul Mort, Al Cincizeci şi şaselea era cunoscător de carte şi se descurca acceptabil în câteva limbi, probabil învăţate pe unde l-au dus paşii, dar poseda şi crâmpeie de greacă şi de latină clasică. Cunoştinţe suficiente pentru a se putea încumeta să copieze textele cerute nu numai fără să le greşească, ba chiar şi înţelegându-le, în mare, sensul. (Lucru ce nu constituia, totuşi, neapărat un avantaj.)

Personajele din mănăstirea din Auxerre erau altele decât cele pe care le-a părăsit Omul Mort şi amintirea aceluia trecuse de mult în legendă. Tânărul bărbat nu se desconspiră drept nepotul bunicului său, însă se amuza provocând amintiri despre Al Cincizeci şi patrulea. Amintiri preluate din memoria unor oameni morţi de atâta vreme. (Amuzându-se, adolescentul, care ştia destul de puţine despre ascendenţii săi, îşi căuta şi el, măcar în felul acela, rădăcinile.)

Recidivus nu a îmbrăcat haina monahală, rămânând – din nou, ca şi bunicul său – un fel de meşter bun la toate şi însărcinat, în timpul liber, cu copierea unor manuscrise. Şi, tot la fel ca şi bunicul său, s-a dovedit a fi un caligraf cu vocaţie şi un excepţional meşter în ornamentarea majusculelor, a chenarelor şi a unor ilustraţii. Ba chiar şi a coperţilor. Faima i-a crescut repede şi, spre mulţumirea abatelui şi chiar şi a episcopului, a executat câteva lucrări cu care mănăstirea s-a mândrit în faţa oaspeţilor celor mai de seamă.

Partea insolită a început abia atunci când Al Cinzeci şi şaselea a repetat şi greşelile bunicului său, pe care le-a şi amplificat. Bunul cititor îşi mai aminteşte, poate, că Omul Mort îndrăznea, din când în când, să ilustreze paginile conţinând texte sfinte cu ilustraţii cu totul nepotrivite, unele de-a dreptul obscene. Când n-a reuşit să le mai ascundă de alţi ochi, a fost obligat să fugă. Recidivus nu numai că s-a distrat şi el cu asemenea desene¹, însă le arăta şi din proprie iniţiativă celor aflaţi de faţă. Deoarece nu s-a mai străduit să se facă foarte plăcut călugărilor, poate şi din invidie, aceştia nu conteneau să-l reclame superiorilor. Băiatul agreabil venit la Auxerre devenise o adevărată problemă. O vreme l-au salvat rezultatele muncii sale, lucrările cu care ierarhii s-au lăudat de atâtea ori. Dar, în ciuda tuturor eforturilor părinţilor, greşitul nu arăta nici un semn că s-ar pocăi şi cu atât mai puţin că ar vrea să se îndrepte.

În loc să apeleze la penitenţialele care i-ar fi putut ameliora greşelile, într-o zi, plictisit de aceleaşi veşnice reproşuri, Recidivus şi-a amintit de farsa pe care i-a făcut-o în copilărie fetei seniorului local al ţinutului în care s-a născut, precum şi ticălosului meşter pe care l–a avut la Milano şi bucuria pe care a simţit-o de fiecare dată cu acele prilejuri. Aşa că a ilustrat un text sacru în aceeaşi tehnică înşelătoare, în care adevărata imagine se relevă abia după ce ochiul se obişnuieşte cu lucrarea. Oferind o copie, la care a muncit timp de mai multe luni², pentru a fi dăruită unui episcop ce trebuia să vină în vizită la episcopul de Maienza, se făcu, puţine zile mai târziu, nevăzut. Cadoul acela s-a lăsat cu o supărare imensă, întrucât desenele care-l ilustrau şi-au dezvăluit adevărata faţă după foarte scurtă vreme. Abatele de Auxerre, cel care a crezut că-i oferă un dar de preţ înaltului oaspete, a rămas, după acea nenorocire, fără grai. Când i s-a cerut socoteală pentru cumplitul afront adus, bietul bătrân a tot privit opul şi, pe măsură ce zăbovea mai mult asupra lui, sacrilegiul i se părea tot mai înfricoşător şi tot mai de neînţeles. În cronica acelei Case a Domnului, se vorbeşte despre urmările pricinuite de lucrarea diavolului: abatele nu s-a mai dezlipit de copia blestemată, a tot privit-o, n-a mai mâncat şi n-a mai dormit câteva zile şi tot atâtea nopţi, pentru ca, peste o săptămână, să fie găsit mort, neîmpărtăşit, în chilia sa, cu mâinile încleştate pe tomul care l-a dus în moarte. Blestemul care l-a ucis s-a dovedit a fi fost atât de puternic încât, mărturiseşte aceeaşi cronică, călugării au fost siliţi să smulgă din lucrare pagină cu pagină, dar n-au reuşit să desfacă nici cu securea coperţile din metal şi pietre semipreţioase de degetele în care parcă au concrescut. Nici în mormânt, abatele n-a scăpat de această cea mai drăcească osândă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.