Vestul se va ridica când va renunța la propriul maoism

Autorităţile chineze au inaugurat la sfârşitul lunii septembrie ceea ce ele numesc cel mai înalt pod din lume, situat la 625 de metri deasupra unui defileu. Deschiderea Podului Marele Canion Huajiang reduce timpul de călătorie între cele două părţi ale defileului de la două ore la două minute, au transmis oficialii chinezi la inaugurarea din septembrie. Totuşi, declararea drept cel mai înalt pod din lume a stârnit controverse. Unii experţii spun că deşi construcţia este aproape de două ori mai mare decât Turnul Eiffel, cel mai înalt pod din lume ca înălţime structurală totală rămâne Viaductul Millau, în Franța.

Această controversă nu trebuie să ascundă însă o tendință limpede. Când China a deschis acest nou pod spectaculos pentru trafic, America a introdus primul pilon de testare pentru reconstruirea podului de la Baltimore, care s-a prăbușit după impactul cu un vapor, în urmă cu un an și jumătate. China deschide acest pod, în timp ce SUA abia au început să reconstruiască un pod mult mai puțin semnificativ – este emblematic pentru traiectoriile economice diferite ale Chine si si Vestului.

China adaugă acum mai multă capacitate pentru energia solară decât orice altă țară din lume. Până în 2035, se preconizează că China va produce 97% din bateriile pentru masini electrice din intreaga lume globale, 85% din roboții industriali.  Potrivit Agenției Internaționale pentru Energie, în 2024, China a generat peste 10.000 terawați oră – de două ori mai mult decât Statele Unite și mai mult decât SUA și Europa la un loc. China a produs aproximativ 1,0 miliarde de tone de oțel anul trecut, comparativ cu 79,5 milioane în Statele Unite. Ciment? Aproximativ 1,8 miliarde de tone în China față de 84 de milioane în SUA – o diferență de douăzeci de ori. Aceeași situație se repetă în industrie după industrie. China are aproape 74% din totalul noilor comenzi pentru construcții navale din întreaga lume. China a exportat aproximativ 5,5 milioane de automobile anul trecut, comparativ cu mai puțin de 1,8 milioane din S.U.A.

Și nu este doar dezvoltare de dragul dezvoltării, așa cum este cazul orașelor-fantomă ale Chinei. Jumătate din mașinile produse pentru piața internă a Chinei sunt electrice, iar asta poate fi o decizie strategică. În cazul unui conflict cu SUA, cu cât este mai mare procentul de mașini electrice, cu atât mai puțin vulnerabilă poate fi China la o blocadă a strâmtorii Malacca, care să oprească aprovizionarea cu petrol din Orientul Mijlociu. În caz de război, China ar putea să folosească petrolul din Rusia pentru uz militar, în vreme ce economia civilă ar funcționa cu electricitate produsă în centrale nucleare, pe cărbune și alte surse.

China are cea mai mare rețea feroviară de mare viteza, cele mai lungi linii de metrou din lume. Iar orașele din China au o rată a criminalității mult sub cea din marile orașe americane sau chiar din Europa.

Traiectoria Vestului pare sumbră în comparație cu cea a Chinei. Liderii occidentali ripostează constant argumentând că Vestul este superior pentru că este democratic și condus de un sistem net superior celui cu un singur partid, supus riscului instabilității în momentul în care creșterea economică redusă nu mai poate legitima puterea. Însă aceeași perspectivă trebuie avută în vedere și în Vest: de ce ar trebui să reziste un sistem care este incapabil să-și dezvolte țara și reduce nivelul de trai al cetățenilor?

 

Un articol de opinie publicat recent de The New York Times încearcă să redefinească scopurile sistemelor democratice, sugerând că prosperitatea postbelică din SUA și Europa a fost doar o întâmplare fericită și că societățile vestice ar trebui să se resemneze acum cu reducerea generală a nivelului de trai, cu fragilitatea și eșecul și că această resemnare ar fi chiar o virtute și o formă mai profundă de ”progres”.

Andreas Reckwitz, profesor la Universitatea Humboldt din Berlin, scrie pentru The New York Times, sub titlul ”Vestul este pierdut”: ”Astăzi, ideea progresului continuu este amenințată. Pierderea a devenit o condiție de viață omniprezentă în Europa și America. Acesta modelează orizontul colectiv mai mult decât în ​​orice moment după 1945, intrând în mainstream -ul politicii, al vieții intelectuale și de zi cu zi. Întrebarea nu mai este dacă pierderea poate fi evitată, ci dacă societățile a căror imaginație este legată de „mai bine” și „mai mult” pot învăța să îndure „mai puțin” și „mai rău”. Cum se răspunde la această întrebare va modela traiectoria secolului XXI”.

Vestul a pierdut la nivel ecologic, economic, demografic, al infrastructurii și geopolitic. ”A dispărut speranța că democrația liberală și globalizarea vor progresa nestăvilit după încheierea războiului rece. A apărut sentimentul unei inversări a istoriei: în loc de democratizare continuă avem revenirea violenței și a rivalității. In Vest, acest lucru este resimțit ca o pierdere, nu una materială, ci o pierdere a încrederii și siguranței”.

Profesorul de la Berlin are o soluție: pierderea și eșecul nu sunt fenomene noi in istorie – toate civilizațiile s-au confruntat cu ele. Problema Vestului este faptul că modernitatea occidentală s-a construit pe o minciună – cea a progresului continuu. Iar pe baza dezamăgirilor induse de aceasta ”minciună” a apărut populismul politic de astăzi.

Ce este de făcut? Reckwitz ne prezinta în The New York Times trei strategii. Prima: ”politica rezilienței” – decăderea este inevitabilă, dar putem proteja societățile (prin măsuri de stânga puternice) și democrația liberală, pentru a nu deveni și mai vulnerabile. A doua: reevaluarea pierderilor ca potențiale beneficii – economia scade, însă scade și poluarea, iar vesticii ar trebui să se întrebe dacă industria energofagă era progres sau, de fapt, distrugere? A treia strategie: socialism utopic – redistribuirea câștigurilor de la vesticii care au reușit către cei care nu au reușit sau nu au mișcat măcar un deget în noile realități.

Concluzia: ”Dacă politica continuă să promită o îmbunătățire nesfârșită, aceasta va alimenta deziluzia și va consolida populismele care speculează promisiunile nerespectate. Dar dacă democrațiile învață să articuleze o narațiune mai ambivalentă – una care recunoaște pierderea, se confruntă cu vulnerabilitatea, redefinește progresul și urmărește rezistența – se pot reînnoi paradoxal”.

De la Berlin, în inima Germaniei care se dezindustrializează sub impactul unei crize energetice și al unui război la granițele Europei, un profesor ne transmite că, dacă mașina s-a stricat nu trebuie să o reparăm, ci trebuie să luăm bicicleta sau autobuzul electric ”made in China”, bucurându-ne că scăderea nivelului de confort și a siguranței materiale reduce schimbările climatice.

Nu este de mirare ca mesajul populist, oricât ar fi de eronat, începe să nu mai aibă rival. Mesajul populist american și occidental de astăzi spune: să ne imaginăm că China ar avut o compoziție demografică similară cu cea actuală din America sau cea care se pregătește în UE și o mulțime de comunități organizate în funcție de gen, activiști de tot soiul și armate întregi de ONG-uri reprezentând tot atâtea grupuri de interese. Să presupunem că ar fi existat un al doilea partid, care ar fi susținut populația non-Han în detrimentul majorității Han și, în plus, ar fi facilitat imigrația în masă. China ar fi fost mai bine astăzi pentru că ar fi avut acest tip de „democrație”? Sau ar fi semănat mai degrabă cu ”Vestul pierdut” al lui Andreas Reckwitz?