Victor Niță cel Curat

Cîte zile și cîte nopți n-am petrecut lîngă ramele cu rînduri de plumb disciplinate în ramele de oțel! Boxele de la paginație erau ultimele încăperi de la galerele presei. Așteptam să iasă corecturile, dădeam BT-ul și stăteam pe ghimpi să iasă și de la calandru. Erau orele în care se închegau ultimele pagini ale revistei Flacăra, poate cea mai spectaculoasă revistă din cîte a dat Romania. Și din comunism și din democrație, un fel de punte unică în felul ei cu presa interbelică. Uneori ne suiam pe dulapuri și mai trăgeam o poveste. Alteori furam cîteva minute de somn cu capul pe dulap. Sau aduceam de la telex ultimele știri despre o vizită, despre război, despre numai Dumnezeu știe ce. Mihai Pelin, Adrian Dohotaru, Eugen Seceleanu, Mihailopol și Elena Gherea, Oprea Georgescu și atîția alții din echipa de aur a revistei. Și toată nebunia aceea de a lucra cu Adrian Păunescu. Una cu el, alta fără, într-un fel în tipografie și altfel prin trenuri și gări, prin munți și prin Deltă, prin sate și pe granițe. Multe drumuri am făcut cu Niță și multe pagini și grupaje, în spatele cărora erau călătoriile noastre de reporteri. Și-n care Victor Niță era cel vesel, cel plin de umor, cel cu sufletul lipit de talpa țării și de locurile încărcate de istorie. N-am rîs niciodată de Romania și de omul simplu. Nici el, nici eu, nici unul dintre noi. Ne socoteam în slujba omului simplu, ne visam făcînd lumea mai bună. Eram un fel de soldați ai presei. Victor Niță a fost unul dintre cei mai curați și devotați din marea oaste de jurnaliști români de tip clasic. Avea textele lui pe care jura. Scria poezie. Era iubitor de artă și se topea de dragul scrisului despre arta plastică. Făcea cronici de meciuri, reportaje și interviuri, îți redacta exact numărul de rînduri de care aveai nevoie și apoi îți proptea în față figura lui mare, cît o Lună întrebătoare: „Ia zi, mă! E-n ordine?“. Era și nu era pentru că ne trecea viața și nu se schimba mare lucru.

Ca și ceilalți, bătea la mașină cu un singur deget și o ținea de margine cu mîna stîngă, de parcă s-ar fi temut să nu-și ia zborul cu litere cu tot.

Am lucrat împreună și la Flacăra, și la Expres, și la Evenimentul Zilei, și la Cotidianul. El singur a gestionat Salonul Cotidianul, o serie de dialoguri unice în felul lor. Erau întîlnirile lui Victor Niță cu Mihai Sârbulescu, cu Silvia Radu sau cu Mircea Roman, cu Vladimir Şetran și Ştefan Râmniceanu, cu Horea Paștina și Ştefan Pelmuș și nu mai știu cîți alți mari artiști români contemporani. Voia să-i cuprindă într-un fel de istorie a artei prin dialoguri, într-o antologie a frumosului, și să încarce pe site-ul ziarului Cotidianul o galerie de artă pe alese. El singur a dus în ziarul Cotidianul ultima Olimpiadă, ținînd locul de la sport unui alt plecat pe neașteptate, o altă figură luminoasă a presei române, hunedoreanul Lucian Gheorghiu. Amîndoi iubeau scrisul, adevărul, arta, sportul și dreptatea.

Hunedoara a fost liantul nostru de la București și locul nostru de refugiu. Și pentru el și ai săi, și pentru Lucian Gheorghiu, și pentru mine.

Victor Niță cel Curat a plecat dintre noi, închizînd lecția de jurnalistică și caracter cu numărul greu de aflat, dar care îi poartă numele.