Victor Rebengiuc, la 93 de ani. Cinci episoade despre caracter, teatru, zâmbetul lui Iliescu și verticalitate

Într-o lume în care oamenii nu excelează în verticalitate şi în comportament consecvent, Rebengiuc este unul dintre acei puţini care rămân egali cu ei înşişi. Uneori deranjează felul lui de a fi- mai brutal, mai direct, mai temperamental. „Explicaţia e simplă: are caracter”, spune Gulea, despre actor, referindu-se și la celebrul gest cu hârtia igienică, pe care Rebengiuc le-a dat-o politrucilor reinventați imediat după Revoluție.

Actorul a jucat în spectacole de referinţă de-a lungul a decenii de carieră de la „Visul unei nopţi de vară“, „Lungul drum al zilei către noapte“, „Furtuna“, „O scrisoare pierdută“, „Iulius Cezar“, „Unchiul Vania“,  până la recentele „Regele moare” și „Tatăl”, producții în care a continuat să joace până acum un an, când a hotărât să se retragă de pe scenele de teatru.

EPISODUL 1. „Aş fi vrut să fiu apărat, să ştiu că am şi eu un tată”

Victor Rebengiuc începe fără legendă: mahalalele Bucureștiului, familie modestă, mutări dese. Abia apucau să se așeze într-o casă simplă, că proprietarul venea cu replica aceea care schimba tot: „Chiria vă costă mai mult”. Și bunicul, șeful familiei, nu filosofa. Urcau mobilele în camion, copiii se urcau deasupra și plecau spre alt colț de București: Dristor, Roșu, Chirigiu, Mihai Vodă… Orașul era un traseu, nu un acasă. Pe macadam, copilăria era joacă simplă și fotbal cu mingi de cârpă.

În spatele acestor mutări rămâne însă cea mai grea lipsă: tatăl. Părinții se despărțiseră când el era mic, iar tatăl moare la Stalingrad, în 1942. Rebengiuc spune limpede că l-a durut ruptura și că i-a lipsit senzația că are și el un tată. Până la 18 ani, el și fratele au trăit și cu pensia de orfani de război – bani care au ajutat, dar nu au umplut golul.

„Părinţii s-au despărţit când noi, copiii, eram foarte mici. Eu aveam trei ani, iar fratele meu doi ani. Ne-au crescut bunicii din partea mamei şi am fost ca şi copiii lor. Ne-am înţeles foarte bine cu ei, deşi, de multe ori, am simţit lipsa unui tată. Aş fi vrut să fiu apărat, să ştiu că am şi eu un tată, pentru că toţi colegii mei vorbeau de tatăl lor. Dar eu îi purtam doar numele, atât. Al doilea prenume al meu este George, după Gheorghe, cum îl chema pe tata. Deci numele meu complet este Victor-George Rebengiuc. În cele trei-patru întâlniri pe care le-am avut cu tata, după ce a plecat de la noi, n-am putut să-mi fac o imagine prea clară despre el, să ştiu cine e, cum e. A murit la Stalingrad, în 1942, iar eu şi fratele meu, Aurel, am primit, până la vârsta de 18 ani, o pensie de orfani de război. Bani care ne-au ajutat foarte mult să ne descurcăm, pentru că mama şi bunicul câştigau foarte puţin. Se pare că tata a fost „vinovat” de talentul meu, pentru că bunică-mea spunea: «Măi, taică-tu avea haz, făcea tot timpul comicării şi giumbuşlucuri». M-a durut ruptura de tata şi, într-un fel, am simţit întotdeauna că-mi lipseşte ceva, deşi legătura dintre noi nu a fost puternică. Un copil are nevoie să ştie că părinţii îi sunt aproape şi că, oricât de greu i-ar fi, ei sunt lângă el. (…) Am avut o relaţie frumoasă cu bunicul şi cu bunica mea. Ea a fost ca o mamă pentru mine, era tare iubitoare”, mărturisește actorul.

EPISODUL 2. „Devenisem o vedetă de cartier”

Rebengiuc n-a pornit spre actorie ca spre un vis. Voia să fie inginer, să dea la Politehnică. Dar a fost respins, fiindcă nu avea „origine socială sănătoasă”. Un refuz care, fără să vrea, l-a împins spre adevăratul lui drum. Teatrul vine întâmplător. Un coleg îl agață în recreație: „Tu ai să joci într-o piesă”. Apoi vine alt coleg: „Nu vrei să-l faci pe chiaburul? N-avem chiabur”. Și Rebengiuc devine, fără să-și propună, „chiabur de serviciu”, în Ateneele Populare. Nu se gândea că asta va fi profesia sa. I se părea doar mai frumos decât maidanul. Acolo îl întâlnește pe nea Ionescu, instructor profesionist, care îi schimbă eticheta: „Dumneata nu joci chiaburul. Joci rolul principal”. Rolul era un moș care fierbe buruieni într-un hârb, face vrăji, în piesa „Hârbul cu leacuri”. Rebengiuc începe să joace mult, trece din piesă în piesă și simte publicul aproape. Și spune cu autoironie, dar și cu mândrie: „Devenisem o vedetă de cartier”.

La Institut intră printre ultimii, dar într-o promoție de aur. Student la clasa Aurei Buzescu, marea profesoară îl învață să fie actor mare. Îl ceartă, îl oprește, țipă la el. Rebengiuc recunoaște că la început îl imita pe Beligan, fiindcă i se părea că asta înseamnă actorie. Buzescu i-a tăiat-o scurt: „La revistă, la circ să te duci!”.

Primele luni de studenţie au fost „îngrozitoare”. Ar fi vrut să se ascundă în pământ. „Aveam niște deprinderi de natură cabotină luate de la cei care fuseseră instructorii mei. Aceștia nu erau niște mari actori sau mari regizori, erau niște oameni care iubeau teatrul, dar numai specialiști nu se puteau numi. La începutul facultății, în primul semestru, Aura Buzescu a țipat întruna la mine, timp de câteva luni de zile. Mai mult, când am intrat la Institut, îl imitam pe Beligan. Atunci mi se părea că asta înseamnă să fii actor: să imiți un alt actor! Când o auzeam pe Aura Buzescu spunând: «Treci pe scenă!», mai bine s-ar fi crăpat pământul și m-ar fi înghițit. Aș fi vrut să mă volatilizez cumva. Absolut toate mijloacele pe care le întrebuințasem înainte au fost pur și simplu demolate cu înverșunare de către doamna Buzescu. A trebuit s-o iau de la zero, ca un începător, și asta a fost cumplit. Atitudinea ei mă năucea, pentru că nu știam cum e bine și cum aș putea să o împac.”

Citește și: „Mircea Cărtărescu e un vis pentru traducător‟ (Interviu)

La un moment dat, Aura Buzescu se îmbolnăvește, lipsește o lună, revine, vede scena în care el joacă și spune doar: „Uite, așa e bine”. Atunci Rebengiuc înțelege lecția vieții lui: teatru înseamnă adevăr, sinceritate, economie de mijloace. Totul vine dinăuntru.

A absolvit în 1956, făcând parte dintr-o generaţie de aur, alături de Gheorghe Cozorici, Constantin Rauţchi, Dumitru Rucăreanu, Amza Pellea, Silvia Popovici, Sanda Toma şi Eliza Plopeanu.

EPISODUL 3. Doamna Bulandra cade pe scenă, Rebengiuc rezistă

Rebengiuc a plecat cu regizorul Vlad Mugur, în 1956, la Craiova, s-a întors după şase luni la Bucureşti și a debutat, la Bulandra, în 1957, în „Omul care aduce ploaia”, primul text montat de Liviu Ciulei pe scena acestui teatru. În teatru, viața îi mai oferă un episod de panică adevărată, cu doamna Lucia Sturdza Bulandra. În timpul spectacolului „Nebuna din Chaillot”, doamna Bulandra calcă pe capă și cade pe scenă. Rebengiuc o trage de mână, disperat…

„Simpla apariție a doamnei Bulandra pe scenă îți tăia respirația. În spectacolul Nebuna din Chaillot, stătea la începutul actului al II-lea pe o sofa, iar eu eram așezat alături. Era într-o stare de ușoară amețeală și mă confunda pe mine, sinucigașul salvat de la înec, cu iubitul ei din tinerețe. Aveam un dialog oniric până când ea se trezea la realitate. La un moment dat, doamna Bulandra trebuia să se ridice și eu îi dădeam mâna ca să o ajut. Din cauză că purta o capă largă de velur, în timpul unui spectacol, când s-a ridicat în capul oaselor, a călcat cu piciorul pe ea și a căzut. A vrut să se ridice, însă nu reușea să se miște. În momentul ăla, eu am înnebunit, nu știam ce să fac, stăteam cu mâna ei în mâinile mele și o trăgeam cu putere; ea se uita la mine cu niște ochi mari și speriați și spunea întruna: «Un moment…». Așteptam să se lase cortina, să se întâmple ceva, să ies din situația asta îngrozitoare, căreia nu-i găseam nicio rezolvare. O trăgeam ca disperatul de mână și, într-un târziu, m-am oprit; am înțeles că dacă mai trag mult îi scot mâna din umăr. M-am aplecat, am luat-o de subsuori și am așezat-o în picioare. De îndată ce s-a văzut ridicată, doamna Bulandra a început să joace firesc. Umbla într-o goană nebună pe scenă și a ținut-o așa până la sfârșit. Pășeam buimac în urma ei, încă nu-mi revenisem după șocul avut. Când s-a lăsat cortina, ea mi-a spus senină: «Dragă, credeam că n-ai să poți să mă ridici!». Atât a avut de comentat după tot ce se întâmplase! Era uluitoare, o persoană plină de autoritate și un om foarte cald totodată. (…)”.

EPISODUL 4. Dragostea pentru Mariana Mihuţ şi războiul cu Sergiu Nicolaescu

Cu actrița Mariana Mihuț, Rebengiuc are o poveste de familie rară, spusă fără poleială: „Era tânără, era frumoasă… cum să nu-mi placă?”. Pe când era studentă, Liviu Ciulei a distribuit-o pe Mariana Mihuţ în filmul „Pădurea spânzuraţilor” (1965), în rolul Martei, soţia lui Apostol Bologa, interpretat de Victor Rebengiuc. „Cu Mariana cred că a fost dragoste la prima vedere”, spune Rebengiuc, care fusese căsătorit înainte cu actriţa Anca Vereşti. Căsătoria civilă cu Mariana Mihuţ s-a petrecut în 1965, iar Tudor, fiul lor, s-a născut zece ani mai târziu. Cununia religioasă vine abia în 1992, la Biserica Stavropoleos, din dorința fiului. Secretul căsniciei lor? Rebengiuc spune simplu: umorul. Mariana: „Mi-ai scos păr alb.” Rebengiuc: „Dragă, tu mi-ai scos părul cu totul.” Și râd. Și se termină cearta.

Citește și: INTERVIU Norman Manea, scriitor: Viața în exil presupune o fragmentare a identității

În public, Rebengiuc era adesea confundat cu Mişu Fotino sau cu Sergiu Nicolaescu. O doamnă îl oprește: „Sunteți actor… nu cumva Mihai Fotino?”. Un bișnițar îl salută o lună: „Să trăiți, maestre!”. Apoi îl strigă: „Domnule Nicolaescu!”. Și cere buletinul, că nu-l crede că nu e Nicolaescu. Iar o cucoană cu cățel îl întreabă candid: „Sergiu?”. „Nu. Victor.” „Victor?!… și mai cum?”

Iar când vine vorba din nou de Sergiu Nicolaescu ca regizor și fenomen, Rebengiuc se zbârleşte. Spune că pentru Nicolaescu un actor talentat era unul care știa să stea bine pe cal. Și continuă: „Eu nu mint niciodată. Dacă știam să mint, poate eram și eu în Parlament.”

Victor Rebengiuc nu s-a sfiit să facă afirmații tăioase la adresa lui Sergiu Nicolaescu, Dinu Săraru și a câtorva societari de prestigiu ai Teatrului Național. Și-a motivat atitudinea prin curajul său de a nu fi făcut compromisuri ca alții. „Îmi mențin părerea că pentru Sergiu Nicolaescu un actor talentat e unul care știe să stea bine pe cal. Asta a apărut într-un interviu de-al lui, n-am inventat-o eu. Eu nu spun minciuni niciodată. Dacă afirmă că mint, înseamnă că mă confundă cu el însuși. Eu nu știu să mint. Dacă știam, poate acum eram și eu în Parlament. Eu n-am ce să-i dovedesc lui despre verticalitatea mea, că nu mă interesează. Nu am nimic cu persoana lui, ci cu lipsa lui de talent, cu genul de filme pe care le face. Noi doi n-avem cum să ne întâlnim. El face niște filme și e bine pentru el. Dar pe mine asta nu mă interesează. Sigur că și eu am lipsuri, și faptul că nu știu să călăresc poate fi una dintre ele. Dar și așa nu mi-aș fi dorit sub nicio formă să joc cu Sergiu Nicolaescu”, spune Rebengiuc.

EPISODUL 5. Rebengiuc despre hârtia igienică, despre zâmbetul lui Iliescu și  marea dezamăgire a Revoluției

Apoi vine Revoluția și gestul care a rămas istorie: hârtia igienică. Rebengiuc vede la televizor cum apar oameni care ieri îl slăveau pe Ceaușescu și azi țin discursuri. Atunci ia hârtia igienică și se duce la Televiziune. Nu ca să fie clovn, ci ca să spună că urmele trebuie șterse, că impostura trebuie dată afară din cadru. „Pe 21 decembrie 1989, eram la Cluj, repetam împreună cu Mariana un spectacol în regia lui Măniuțiu. (…)Pe 22 noaptea am plecat la București și am ajuns în zori. Acasă erau soacra mea și cu Tudor. Pe 23 decembrie mă uitam la televizor și vedeam cum apăreau tot felul de neaveniți care țineau discursuri inepte. Tudor m-a întrebat: «Da’ tu nu faci nimic?». Și atunci am luat hârtia igienică și m-am dus la televiziune. Voiam de mult să fac acest gest și cred că a fost cel mai potrivit moment. Atunci trăiam și un fel de surescitare febrilă, eram cu toții încrâncenați, chiar și puțin înecați în vâltoarea evenimentelor. Știu că am luat multă lume prin surprindere. Le-am spus că oamenii care au mâncat rahat și care ne-au umplut ochii, viața și urechile cu Ceaușescu în sus și cu Ceaușescu în jos ar cam trebui să dispară. Hârtia aia trebuia să șteargă niște urme. Cum poți să ai nerușinarea ca, după ce ai recitat poezii cu el eroul și ea savanta, să ne mai vorbești la televizor? Ar trebui să te faci nevăzut. Dar asta cere verticalitate și caracter. Și astăzi e nevoie de multe suluri, pentru că Parlamentul e plin de mâncători de rahat, lăsați să spună vrute și nevrute. (…).”, punctează actorul.

În emisiunea „Insider politic‟, Victor Rebengiuc a povestit cum l-a întâlnit pe Ion Iliescu: „L-am cunoscut înainte de 1989. O colegă de-a mea era măritată cu pupilul lui și vedeam la ei acasă filme rusești interzise. Într-o seară a venit și Iliescu, cu soția. Auzisem despre el că e un băiat bun, că nu e ca Nicolae Ceaușescu. Și, când l-am văzut acolo, zâmbind, așa, larg – cu gura până la urechi – nu mi-a mai plăcut de el.”

A jucat și în filmul „Medalia de onoare‟, alături de Ion Iliescu. „Ne știam deja. La prima mea aniversare după 1989, când am împlinit 56 de ani, am avut spectacol de ziua mea. Când am venit acasă cu Mariana, am găsit un coș mare de flori și o scrisoare din partea lui Iliescu. La un spectacol, ulterior, l-am întâlnit pe consilierul său și i-am transmis mulțumiri pentru gest. Am apreciat acest gest. Ceaușescu nu trimitea niciodată flori sau vreo felicitare vreunui artist. Mai mare decât el nu era nimeni. Numai lui trebuia să i se trimită felicitări…A doua zi, Iliescu m-a invitat la Palatul Cotroceni. Mi-a zis: «Victor, hai să nu mai fie violență… să ne împăcăm». I-am răspuns: «Eu nu sunt violent. Nu am strigat niciodată “Jos” pe cineva. Am strigat întotdeauna “Sus” pe altcineva». Când a participat la finala prezidențială el cu Corneliu Vadim Tudor, în 2000, pe Iliescu l-am votat.
Cum era să votez cu Vadim?”

Citește și: Andrei Șerban: Suntem încurajați să nu avem respect pentru nimic ce ține de trecut INTERVIU

Despre Revoluție, Rebengiuc afirmă că a fost„ un lucru încântător, pe care l-am iubit și în care speram foarte mult‟. „Îmi regretam viața de până atunci, speram în libertate, într-o țară nouă, cu oameni noi.

Mi-am făcut foarte multe visuri că vor dispărea comuniștii și securiștii de până atunci… Însă, de fapt, m-am păcălit. Revoluția a fost o mare păcăleală. Comuniștii au continuat să-și facă averi personale, nimic nu s-a schimbat”,  zice, cu cu un oftat, domnul Rebengiuc.

În loc de epilog

La 93 de ani, Rebengiuc nu pozează în statuie. Spune că îl doare, că se mișcă greu, că îmbătrânirea adevărată începe când apare durerea. Și vorbește despre dispariție cu o luciditate care nu cere compasiune. Pentru când va muri, declară răspicat: nu vrea să fie expus, nu vrea spectacol, nu vrea parade militare, nici urmă de alai.

„Nu vreau să joc, mort, un spectacol. Nu știu rolul. Nu mă tem de moarte”. Nu vrea străzi şi săli de teatru care să-i poate numele, nu vrea niciun festivism postum. Vrea numai simplitate. O floare și o lumânare la ușa teatrului. Și să rămână filmele. Atât. Ca o ultimă replică de om care a fost mereu adevărat: când a terminat, a terminat.