Victorie a Moscovei. Nagorno-Karabah, pământ… rusesc

După spectacolul Eurovision din 2012, în vara lui 2020 lumea ar fi urmat să facă din nou cunoștință cu realizarile regimului Aliyev din Azerbaidjan și cu Stadionul Olimpic din Baku, unde urmau să se joace meciuri din turneul final al Campionatului European. Pandemia de covid-19 a amânat momentul acesta, însă a fost acel eveniment imprevizibil la care spera guvernul azer pentru cea mai importantă întreprindere din ultimele decenii – recuperarea Nagorno-Karabah și a districtelor învecinate, ocupate de Armenia în urma războiului din 1988-1994.

Cu Statele Unite prinse în cele mai învrăjbitoare alegeri prezidențiale, cu Franța lui Emmanuel Macron în pandemie, cu atentate teroriste și într-o criză a relațiilor cu Turcia, cu Rusia preocupată de pandemie, regimul de la Baku a găsit momentul pentru a ataca decisiv. Statele Unite, Rusia și Franța sunt țările membre ale Grupului de la Minsk al OSCE, care de decenii bătea pasul pe loc în încercarea de a găsi o rezolvare conflictului înghețat din Caucaz. În calculele președintelui Ilham Aliev a contat mult și apetența crescută pentru aventurism militar a președintelui turc Recep Tayyip Erdogan, care și-a îimplicat țara în războaiele din Siria și Libia, de fiecare dată în tabăra opusă Rusiei (aliata Armeniei în OTSC).

După decenii în care a pompat petrodolari în armată, înzestrând-o cu tehnică de vârf din Rusia și Israel, ajungându-se chiar ca bugetul armatei azere să depășească întregul buget al Armeniei, aspectele militare ale campaniei pentru recuperarea Nagorno-Karabah păreau cele mai simple. Dincolo de asta, Azerbaidjanul avea dreptul internațional de partea sa, căci întreaga comunitate internațională recunoscuse ca Nagorno-Karabah este un teritoriu azer ocupat, fie el și cu o populație majoritar armeană.

La finalul lunii septembrie 2020, Azerbaidjanul a pus capăt războiului lobby-ului și a trecut la ofensiva armată. Până atunci, disputa a fost între puternica diaspora armeană din SUA, Franța, Rusia și de pretutindeni și lobby-ul plătit cu petrodolari azeri, la care se adăugau oferte și oportunități de afaceri în domeniul energetic.

Așa se face că, dincolo de amintita justețe a revendicărilor azere în baza dreptului internațional, analiști și chiar factori de decizie din România au înclinat spre tabăra azeră în acest conflict înghețat. Gazoductul Nabucco susținut de SUA, singurul din păienjenișul de conducte virtuale cu care era înțesată această parte de Europă, era singurul care străbătea România și urma să fie alimentat cu gaze din Azerbaidjan. Însă decizia finala a fost a marilor exploatatori ai gazelor azere (SOCAR, britanicii de la BP și francezii de la Total), care au preferat calea spre Est nu cu partenerii din România, Bulgaria, Ungaria, ci cu cei din Norvegia (Statoil), Germania (E.ON) și Elveția (EGL), ale căror companii dețineau proiectul Gazoductului Trans-Adriatic (TAP), ce urmează să fie conectat, până la Marea Caspică, la gazoductul Trans-Anatolian (TANAP).

Așa se face că, în 2013, România a pierdut Nabucco. Dar România a rămas ca amintire cu statuia lui Gaidar Aliev din București, tatăl actualului lider autoritar al Azerbaidjanului, îndelung curtat de Traian Băsescu. Și a mai rămas cu amiciții sau datorii față de Azerbaidjan, din vremea lobby-ului pentru îngropatul Nabucco.

În noaptea de luni spre marți, războiul s-a încheiat. Cel puțin așa prevede acordul la care au ajuns Armenia, Azerbaidjan și Rusia (la scurt timp după ce armata azeră a doborât un elicopter rus în spațiul aerian armean, au urmat scuze oficiale, însă analiștii sunt de părere că incidentul a oferit Moscovei o pârghie de presiune importantă în negocieri). Pe străzile din Baku este sărbătoare, în timp ce la Erevan au început protestele, cabinetul premierului Nikol Pashinian a fost invadat de protestatari, președintele parlamentului armean a fost bătut crunt. Asta pentru că acordul pentru Nagorno-Karabah este o capitulare a Armeniei, care are termen până la începutul lunii decembrie să returneze Azerbaidjanului toate raioanele din jurul provinciei Nagorno Karabah pe care le-a ocupat ca zonă tampon, în urmă cu aproape 30 de ani. Este vorba de raioanele deja ocupate acum de forțele azere, dar și de cele în care armata azeră nu a ajuns încă. Armenia mai trebuie să asigure un coridor de acces Azerbaidjanului în exclava azeră Nahicevan, de pe teritoriul armean, acolo unde azerii aveau acces până acum doar prin Iran.

Dar nu acesta este tot acordul. De fapt, marele învingător nu este Azerbaidjanul, ci Federația Rusă, care va desfășura circa 2000 de militari pentru menținerea păcii în ceea ce acum este teritoriu azer de jure și de facto. Durata mandatului militarilor ruși este de cinci ani, cu posibilitatea de reînnoire pentru alți cinci ani. Militarii vor fi desfășurați de-a lungul liniei de contact din Nagorno Karabah și în coridorul Lachin, o fâșie de 5 km care va face legătura între Nagorno Karabah și Armenia. În plus, în coridorul pe care Armenia îl va asigura Azerbaidjanului pentru legătura cu Nahicevan vor fi desfășurate forțe de grăniceri ale FSB-ului rus. Practic, Rusia își asigură prezența militară în Azerbaidjanul prin care trec conducte de gaz (conducta Transanatoliană) și de petrol (Baku-Tbilisi-Ceyhan) care merg spre Europa. Asta pe lângă prezența cu baze militare în Armenia, care este aliata Rusiei în Organizația Tratatului de Securitate Colectiva (OTSC), o alianță care nu a servit la nimic Armeniei în conflictul de față, câtă vreme Moscova a subliniat că va interveni în sprijinul Armeniei doar dacă teritoriul armean va fi atacat (or, Rusia nu recunoștea Nagorno Karabah și raioanele învecinate ca teritoriu armean).

Nicio putere occidentală (SUA sau Franța – membre în Grupul de la Minsk) și nici Turcia, care a susținut Azerbaidjanul, nu au participat la negocierea acordului. ”Grupul de la Minsk este mort”, spunea analistul rus Fiodor Lukianov. Acordul mediat de Rusia este o victorie mare pentru Moscova și asupra Vestului, și asupra Turciei lui Recep Erdogan, care a arătat care sunt limitele influenței sale în Caucaz.

Acordul mai aduce Rusiei o victorie, de data aceasta împotriva regimului premierului armean Nikol Pashinian, un jurnalist cu viziuni prooccidentale adus la putere de așa-zisa revoluție din 2018, când a fost înlăturat regimul premierului (fost președinte) Serj Sargsyan, mult mai apropiat de Moscova. Acordul-capitulare al Armeniei pare să fie epitaful de pe mormântul politic al lui Pashinian, având în vedere protestele din Armenia din acest moment, oricât de mult ar încerca premierul să dea vina pe armata armeană și pe presiunile pe care generalii le-ar fi făcut asupra sa pentru a accepta capitularea. Viitorul politic al Armeniei rămâne incert, însă un regim pro-rus pare mai probabil decât rămânerea la putere a lui Pashinian, cu toate resentimentele pe care armenii le-ar putea avea pentru neimplicarea aliatului rus în conflictul armat.

Acum, Rusia este stăpână pe republica separatista Osetia de Sud din Georgia, ocupată în 2008, pe republica separatistă Abhazia din Georgia (semnând cu ambele entități acorduri militare și asigurându-le granițele) și își adaugă prezența militarilor cu mandat de menținere a păcii în Azerbaidjan. Caucazul de Sud, cu rutele sale energetice esențiale pentru Coridorul Sudic al Gazelor conceput de UE și SUA, pare securizat de Rusia.