Vieru al tuturor!

S-a încheiat recent a treia ediţie a Festivalului Internaţional de Poezie „Grigore Vieru”, care s-a desfăşurat în cele două capitale ale Moldovei, Chişinău şi Iaşi.

Grigore Vieru îşi continuă, postum, misiunea sa: să unească în spirit cele două maluri de Prut.

Înainte de acest festival, am participat la dezvelirea mai multor busturi ale poetului: la Alba-Iulia, la Iaşi, la Râmnicu-Sărat, la Bucureşti… Şi pretutindeni în Ţară am auzin spunându-se: „Vieru al nostru!”.

Am fost prezent la dezvelirea unor busturi de-ale lui Vieru în Basarabia: la Ungheni, la Chişinău, la Soroca, la Străşeni… Şi aici s-a spus: „Vieru al nostru!”.

Acest lucru mă face să cred că Vieru va dormi liniştit sub placa lui de beton abia când va dispărea sârma ghimpată din fundul grădinii sale de la Pererâta. Care mai stă ca o sfidare a bunului-simţ între poezia sa, cea atât de adorată dincolo de râu, şi poezia sa, cea atât de adorată dincoace se râu.

Leons Briedis, sosit de la Riga, mărturisea că poemul lui Vieru „În limba ta”, tradus în letonă, a fost Imn al Renaşterii Naţionale a Letoniei.

Adam Puslojić, venit de la Beograd, a afirmat că poemele lui Vieru despre mamă au fost receptate în Serbia „ca scrise de un poet sârb”.

Tudor Gheorghe şi-a avut premiera concertului pe versuri de Vieru mai întâi la Pererâta, „acasă la poet”, şi abia după asta l-a prezentat lumii: Chişinău, Bucureşti, Cernăuţi, Roma…

Această cea de-a treia ediţie a Festivalului Internaţional de Poezie „Grigore Vieru” a fost şi cea mai reuşită: multe întâlniri memorabile, multe spuneri care s-au reţinut.

Eugen Simion menţionase în una dintre luările sale de cuvânt: „Ca să se facă auziţi într-o ţară, intelectualii trebuie să fie uniţi între ei”.

Mai cred că Grigore Vieru, cel care s-a străduit să unească – oameni, metafore, teritorii – cât a fost viu, ne poate uni şi după moarte.

Un regret al participanţilor la acest Festival, inclusiv al celor sosiţi de dincolo de Prut – mai mulţi decât cei veniţi din Chişinău în Chişinău -, e că acest Festival n-a reuşit să adune tot Chişinăul intelectual cum s-a întâmplat la Iaşi, unde au fost prezente toate cercurile („gaştele”) literare, toţi scriitorii, toţi intelectualii de frunte, veniţi să omagieze un Creator, adică un coleg.

Mă gândeam că Aleea Clasicilor ar fi fost neîncăpătoare, ca şi Sala cu Orgă, dacă ar fi venit cel puţin cele 170 de personalităţi cărora Vieru le-a consacrat câte un poem în cartea sa de dedicaţii, iar dacă aceştia îşi mai aduceau cu ei copiii şi nepoţii, iar cu ei mai veneau şi cei care i-au cerşit autografe de-a lungul vieţii, umpleau şi Piaţa Marii Adunări Naţionale.

Unde-s cei pe care i-a prefaţat Vieru? Cei pe care i-a iubit? Cei care se înghesuiau să se fotografieze cu el, ca să poată măcar astfel intra în istoria literaturii?

Unde-s prietenii lui Vieru? De ce lipsesc? De ce unii dintre ei s-au înconjurat cu ghilimele („prieteni”)? (Dar probabil că şi noţiunea de prietenie ar trebui redefinită, urmând să se precizeze că aceasta ţine cât toată viaţa şi cât toată moartea, şi nu doar cât avem nevoie unul de celălalt.)

Noua conducere a Uniunii Scriitorilor n-a fost prezentă la lucrările Festivalului „Grigore Vieru”: n-a venit nici la statuia poetului de pe Aleea Clasicilor, nici la tedeumul de la mormântul lui, nici la Academia de Ştiinţe, nici în Sala cu Orgă, nici la Universitatea „Ion Creangă”.

Publicaţia „Timpul” scrie că ea n-a fost prezentă pentru că „n-a fost invitată”.

Dar în programele Festivalului, în toate afişele, în toate avizele scrie negru pe alb: „Festivalul Internaţional de Poezie „Grigore Vieru” se desfăşoară cu sprijinul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova”.

Trebuia Uniunea Scriitorilor invitată la propriile ei activităţi?! Aveau oare nevoie de invitaţii speciale: Arcadie Suceveanu, pe care Vieru i-l propunea mereu lui M.Cimpoi, rugând să-l numească vicepreşedinte, inclusiv în perioade când nu era ales în Consiliul US, iar fostul preşedinte, încălcând Statutul US, şi-l alegea locţiitor?! Sau Teo Chiriac, pe care Vieru l-a iubit ca pe-un fiu? Sau Vlad Zbârciog, pe care Vieru l-a luat cu el în una dintre ultimele sale călătorii la Cernăuţi, relatată cu multă încântare de acesta în „L.A.”?!

Să fi venit cel puţin din curiozitate, dacă nu din datorie… Nu cred deloc că ei au aşteptat să-i invite chiar Vieru la Festival.

Şi atunci cum să înţelegem supărarea unui reprezentant al actualei conduceri scriitoriceşti, care la o şedinţă de la Guvern (am fost martor) s-a arătat revoltat că Guvernul ar acorda prea multor şcoli numele poetului Grigore Vieru (fără să ştie că acest lucru îl fac şcolile şi nu Guvernul!), menţionând plin de revoltă: „Degrabă o să puneţi şi la fermele de porci numele lui Grigore Vieru”.

Un alt coleg scriitor s-a deplasat de la Chişinău la Iaşi ca să afirme în Sala de Festivităţi a Bibliotecii „M. Eminescu” că „Grigore Vieru l-a iubit foarte mult pe Ceauşescu” (minciună sfruntată!), şi „dacă nu devenea poet, Vieru ar fi devenit bandit”(!!!)

Am impresia că linşajul mediatic la adresa poetului continuă cu alte mijloace, mult mai subtile.

Grigore Vieru e un poet de mâine.

Să nu mai vorbim despre Vieru la timpul trecut, să vorbim despre el la timpul viitor.

Să ne bucurăm că-l avem, că ne aparţine, că-i aparţinem. Suntem un popor norocos, pentru că Cel de Sus ni l-a dăruit în aceste timpuri în care am avut cea mai mare nevoie de el.