Votul de-a valma

După ce partidele au folosit în 2007-2008 „uninominalul” pentru a-şi amăgi alegătorii cu refacerea relaţiei ales-cetăţean, dar, în schimb, au trimis în parlament politicieni lipsiţi de experienţă şi de vocaţie, mai nou pregătesc încă o lovitură dată democraţiei: alegeri locale comasate cu cele parlamentare, o nouă reformă electorală pentru alegerile legislative, ba chiar şi o reformă administrativă. Şi pentru ca totul să fie clar, „reformele” sunt propuse fără nici un scrupul cu nici un an înaintea alegerilor. Aşa, ca să afle şi Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei că celor ce guvernează în România nici nu le pasă de „bune practici”. Ce dacă în „Raportul asupra calendarului şi inventarului criteriilor politice de evaluare a alegerilor”, adoptat de Consiliul pentru alegeri democratice în octombrie 2010 şi de Comisia de la Veneţia câteva zile mai târziu, se spune că „schimbarea regulilor jocului chiar înaintea sau în timpul alegerilor nu favorizează alegerile democratice”, iar, şi mai clar, în Codul bunelor practici în materie electorală din 2007 se insistă că „elementele fundamentale ale dreptului electoral… nu trebuie deloc modificate cu mai puţin de un an înaintea alegerilor şi trebuie tratate la nivel constituţional sau la un nivel superior celui al unei legi ordinare”? Pentru cei ce guvernează astăzi România, aceste recomandări sunt vorbe în vânt, bune poate în altă parte, dar care sigur nu se potrivesc ţării noastre! Căci altfel nu se poate explica cum pot să le încalce cu atâta seninătate! Dacă până la alegerile locale la termen (conform legii administraţiei locale în vigoare) mai sunt doar şase luni, iar până la cele parlamentare, unsprezece luni, despre ce „bune practici” mai poate fi vorba? Mai degrabă pare „bun plac”!

Votul de-a valma este o iniţiativă de tactică electorală menită să confuzeze şi mai mult „turmentatul” alegător român. Şi, cum a mers în Bulgaria vecină la recentele alegeri localo-prezidenţiale, de ce nu ar merge şi la noi? Ce dacă alegătorii nu vor mai putea distinge între local şi naţional? Ce dacă vor avea de votat şase, ori chiar şapte buletine de vot (în eventualitatea vreunei liste de compensare votate aparte)? Scopul scuză mijloacele! Mai ales dacă scopul este doar câştigarea alegerilor cu orice preţ, chiar şi al democraţiei, şi nu inexistentul interes naţional!

Pe de altă parte, votul de-a valma ar mai putea favoriza şi anumite partide: pe cele care au primari. În fond, de ce s-a modificat în sens curat „uninominal” sistemul alegerii primarilor? Tocmai ca aceştia să devină eterni. Doar DNA îi mai poate schimba! Iar partidele se aşteaptă să se eternizeze odată cu primarii lor. De aici şi insistenţa cu care este propus – dincolo de orice text şi subtext constituţional – sistemul majoritar într-un tur pentru Senat.

Că nu există sistem electoral perfect e deja un truism. Dar rolul sistemelor electorale în ingineria constituţională nu poate fi deloc neglijat. Aşa este şi cu „votul uninominal”, care, în viziunea unora, trebuia deja să „epureze” spaţiul politic de partidele mici şi mijlocii. Această formulă voit ambiguă (căci uninominală e doar circumscripţia, nu şi sistemul după care se distribuie mandatele), ascunde un scop simplu: reducerea politicii la doar două partide şi transformarea primarilor în centrul lor de greutate. Şi atunci nu numai votul, ci totul va fi de-a valma: localul se va confunda cu naţionalul până când cel din urmă va dispărea pur şi simplu, satul se va contopi cu oraşul, iar politica va reproduce la infinit viziunea „gospodarilor” naţiunii.