Toamna, Vremea uspețelor

Scoborându-ne la mărunta noastră pricepere, să reîncepem prin a ne reaminti că vorbim totuși despre „Nuntă, Botez, Moarte” (adică trecerea provizorie Dincolo).

Nunta sau ospățul ori uspățul cum îi zic oamenii de pe la noi, este primul pas decisiv din viața omului. Uspețele se făceau în perioada anului când lucrul se împuțina și se făcea vinul și vinarsul, după ce câmpul era cules și adus acasă.

Uspățul sau Nunta

(foto Leopold Adler – nunta la Orăștie)

Mai întâi se pețea fata, după un anume tipic. În satul vechi, anunțați încă din vreme veneau la pețit părinții și câteva neamuri, care erau bine primiți și omeniți, povesteau câte de toate, ca mai la sfârșit să „trateze”: ce aduce ficiorul, ce dă fata, unde vor sta, ce holde, țoale, covoare, unelte și vite, ce și când? (Mama glumind?, îmi spunea că la o familie „gazdă” din sat veneau cam mulți pețitori, omeniți întotdeauna cu beutură și toate cele, dar rămâneau cu fata nemăritată… Până într-o zi când un vecin îi spune socrului mic: măi frate-mio, mă, ăștia vin numai să-ți beie beutura, dar fata nu ți-o iau! No așe dară?!, se încontră omul necăjit, apăi dacă-i așe, Doamne bate-mă de le dau copila!).

Urma logodna cu slujba la biserică, iar în trei duminici premergătoare nunții se făceau „strigările”, un soi de anunțuri publice. Iar invitațiile se făceau joia, de către mire și câțiva prieteni, îmbrăcați în costume naționale și încinși cu tricolor, în mâini cu „glăji” de vinars, trecându-se pe la neamuri și pe la familiile la care „uspețiseră” și actualii nuntași.

Cununia se oficia la biserică, cu alai amplu, cu slujbă mare, cu una sau două perechi de nănași.

Uspețele aveau loc la casa mirelui, uneori și a miresei, începând în fapt sâmbăta și isprăvindu-se luni pe la prânz. Sâmbăta era menită împodobirii „steagului” (un străvechi simbol viril), cu „fanfiu” și alte flori, cu chischinee colorate și „primburi” tricolore și zurgălăi; era petrecerea de rămas-bun: fete și ficiori, joc până la ziuă, mâncare și băutură – dar fără mireasă. Prin alte sate petrecerea se derula la casa miresei și se numea „șerămpău”.

Duminica lumea se aduna la casa mirelui, iar alaiul era condus de un „vornic” vesel și bun de gură. Acesta, după ce le mulțumea versificat părinților, dirija nuntașii spre casa nănașilor – în frunte cu „steagul”, scuturându-l și răsucindu-l pe ritmul lăutarilor, însoțit întotdeauna de „chiotiturile” lelițelor gureșe… „Uiu-iu pe dealu gol / că mireasa n-are țol / dar i-o țese mirele / când o tunde cânele…” strigau ele. Sau „Ieși afară soacră mare / că-ți aduc scărmănătoare / pe unde te-o scărmăna / șapte ani nu te-o mânca”… Apoi se mergea la casa miresei, tot cu cântece, voie bună și uneori cu vorbe mai scorțoase – care nu sună rău în gura țăranilor.

Între timp acolo se oficia emoționantul îmbrăcat al miresei, mai ales dacă fetișcana se ducea noră. Fetele de seama ei, cu râsul în colțul gurii, amestecat nu o dată cu plânsul, înveșmântau festiv mireasa cântând: „Ia-ți mireasă ziua bună / de la tată, de la mumă / de la frați, de la surori / de la grădina cu flori…”. Ochii miresei se înlăcrimau…

(foto Leopold Adler Nuntă în Zăvoi – Nuntași în căruță Orăștie)

La mireasă, după pozna de început hazlie și foarte gustată, secondată de dialoguri versificate, a blocării porților cu lanțuri și prezentarea unei false mirese – chioară, gârbovă etc., să fie livrată veritabila mireasă, frumoasă ca o cadră, îmbrăcată marțial cu tradiționalul „șlaier! alb, lung, cu flori în mână și cu ochii umezi…, ai ei și ai părinților.

Slujba solemnă de la biserică… Se mai și plângea oleacă, dar se și dau totuși coate semnificative. La plecare, cei doi miri, la braț, deschideau alaiul triumfal. Și notabil, fie că mireasa pleca sau nu în alt sat, acest alai era însoțit de carul cu zestre tras de boi al viitoarei nurori – încărcat cu țoale, perne, covoare, lepedeie și câte altele, toate expuse public, ca laudă a bogăției aduse în noul cămin. Prezența carului era obligatorie, chiar dacă trebuia să facă doar câteva palme de loc, după toată această zdroabă urmând desfătarea…

Nunta se încingea învâlvorată până dimineața, cu joc și cu pauze pentru mâncare și… udătură. La Mărtinești, două sau trei erau evenimentele notabile. Într-unul se juca mireasa pe bani: plăteai și jucai mireasa, prilej pentru mulți ficiori să se grozăvească. Într-altul se fura mireasa, mai în glumă, mai în serios ( cu rare cazuri reale), urmând ca mirele să-și răscumpere nevestica în râsul unanim. În fine, urma „cinstea”. Fiecare familie sau ins invitat cinstea noul cuplu cu bani sau cu altceva, darul fiind anunțat în gura mare de vornic și subliniat sonor de lăutari. Mai demult bătrânii dăruiau câte un vițel, un porc ori chiar o pereche de boi tineri…

Se petrecea frumos până la ziuă, când apăreau „socăcițele”, chiotind, spunând câte o glumă mai groasă, purtând triumfal o găină friptă și rumenită, pe care o cântau și o jucau. După datină, fiecare familie invitată adusese ca dar o găină grasă „ciupelită” de pene, câte un litru de vin și o „turtată” faină.

Firește, gazele tăiaseră viței, porci și nenumărate găini. Mâncare era prea destulă. Se petrecea. Unii mai moțăiau, alții se amețeau și cântau ori făceau cele mai năstrușnice farse… Lauta cânta, jocul frâgea puterile și, spre dimineață pe câte unul îl apucau dorurile și începea a trăgăna câte una „de pe ceglău”… „Pentru ochi ca murile / ocolii pădurile…” sau una de alean: „Fost-am puiu pădurii / dar nu m-or mâncat lupii / lupii mâncă oi și boi / nu mâncă ficiori ca noi / lupii mâncă oi țși vaci / nu mâncă copii săraci…”

Era frumos la nunțile de odinioară când lipseau difuzoarele date la maximum, lângă care nu se poate scoate o vorbă, având drept convivi numai mâncarea și mai ales băutura.

Spre dimineață se aducea „zeama acră”, să mai dreagă pântecele suprasaturate și, nuntașii se împuținau. Rămâneau socăcițele și oamenii casei, care se adunau și trăgeau la rândul lor un chef de pomină, mai grozav ca primul.

Tinerii însurăței nu plecau însă în „luna de miere”, ci la treburile casei, multe. Lumea țărănească, aspră, își avea rigori proprii, în care nunta, acest pas decisiv al omului, rămâne unul din cele mai importante ritualuri de trecere.

Sursa: Liviu Lăzărescu pentru „Foaia Interesantă”, septembrie 2019; Fotografiile lui Leopold Adler din colecțiile Bibliotecii Academiei Române și Muzeul Țăranului Român.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda 8
Dan Orghici 195 Articole
Author

2 Comentarii

  1. Obiceiurile de nunta descrise mai sus au fost si sunt identice in tot arealul etno-geografic in care au trait si traiesc romanii din vremuri imemoriale. De la Nistru, Bucovina, Maramuresul istoric, pana-n Tisa, Arcul Carpatic si Extra Carpatic, coborand mai apoi pe dealuri si campii unice si pline de frumusete pana la Dunare, Cadrilater si Marea cea Mare, dar si peste Dunare in Croatia, Voivodina, Salonicul si Albania, Bulgaria si Serbia unde romanii, pe anumite zone geografice, au fost si sunt inca majoritari si autohtoni absoluti. Suntem printre putinele popoare autohtone absolut care nu trebuie sa dam explicatii cum de suntem ce suntem si de unde am ajuns unde suntem…?! Priceput ! Pentru ca noi am aparut din Pamantul pe care traim de o vesnicie si facuti din Pamantul pe care il ocupam de o vesnicie. Suntem Omul/Poporul/Tara creati de Dumnezeu…?! Mai buni sau mai rai, dar sigur nu suntem perfecti…?! De multe ori cei dintre noi mai sanatosi la cap ne intrebam daca meritam Pamantul si Tara pe care Dumnezeu ne-a dat-o…?! Intrebare grea…?! Ocroteste si binecuvanteaza Dumnezeule Doamne Orastia si Muntii Apuseni cu Tzatzele Gorganei si Dealul Pemului, Martinesti, Pricaz, etc. leaganul etnogenezei Poporului Roman si Inima Gradinii Maicii Domnului si a crestinatatii ortodoxe.

  2. ” Unde esti copilarie” ?Ce nunti…. Unele durau si 3(trei )zile. Venea tot satul , sarac , bogat , nu conta. Si fiecare la final punea cite ceva pentru ca tinara pereche sa calce cu dreptul in viata.Cei care nu aveau , isi arvuneau citeva zile pentru ai ajuta pe tineri sa-si ridice o casa .Ajutau mesterii cum puteau.Acum……Hei cind vedeai „vorniceii” venind si anuntind cu fala nunta. Vornicul , un fel de maestru de ceremonii si cite cele. Si zestrea fetei , care trebuia neaparat ” jucata” de druste….. heheheeee , alte vremuri….Acum se inghesuie toti la pomana , mai putin la nunta si botez , pentru a ajuta tinara familie si pruncul….

Comentariile sunt închise.

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.