X. Dictatura militară

 Publicăm în serial „Cronica anonimă a mișcărilor naționaliste din România” pe care o considerăm o necesitate impusă de actualul contex global cel puțin aparent favorabil reafirmării mișcărilor radicale […] […]

1. Reconstituirea cabinetului Antonescu

Restabilirea ordinii a fost primită de populație cu o mare ușurare după cele trei zile de groază ale rebeliunii. Antonescu părea pentru toți ca un salvator, iar românii care până atunci priveau cu neliniște prezența trupelor germane în țara lor, apreciau acum utilitatea intervenției germane.

La 2 martie 1941 un plebiscit va aproba politica lui Antonescu. Votul fiind public, rezultatul nu se pune la îndoială. Dar chiar dacă era secret, în mod sigur Antonescu ar fi obținut o foarte mare majoritate.

Debarasându-se legionari, dar neștiind cui să se adreseze pentru formarea noului său cabinet, Antonescu face apel la generali; Potopeanu la Economia Națională, Stoenescu la Finanțe, Sichițiu la Agricultură, Radu Rosetti la instrucțiunea Publică, Ewiedeneck, ministru a romanizării etc. Desigur, se admite că nu este necesar ca un ministru să aibă cunoștințe perfecte privind specificul activității de care răspunde, dar, totuși, se observă că, cu excepția generalului Rosetti, aceste măsuri dovedesc că Antonescu folosise din plin incompetența. Este adevărat că trebuia să acționeze repede. Mai târziu, el va avea, însă, colaboratori insuficient pregătiți pentru misiunile încredințate.

În urma sprijinului acordat lui Antonescu la 23 ianuarie, germanii „vor vorbi” acum cu voce tare. Pentru a-l avea la mână pe Antonescu, i-au adăpostit pe Horia Sima și principalii săi locotenenți în Germania, lăsându-i în rezervă în ideea de a-i readuce în țară în cazul că Antonescu nu se va arăta docil.

2. Ambasadorul Killinger – „stăpânul României”

La începutul lunii februarie 1941, Hitler a schimbat ambasadorul său la București. Fabricius, diplomat de școală veche, a fost înlocuit cu baronul Manfred von Killinger, un om de încredere al lui Hitler, de care s-a folosit deja pentru a scăpa de unii adversari, Erzberger, spun unii, Roehm, spun alții, precum și pentru ocuparea Slovaciei.

Baronul Manfred von Killinger va apărea curând ca un veritabil stăpân al României. Trebuie recunoscut că activitatea sa va fi adesea contracarată de români, de multe ori cu succes, mai ales de generalul Potopeanu care, din acest motiv, nu va rămâne mult timp ministrul economiei naționale.

Dacă Killinger tolerează pedepsirea legionarilor de către Antonescu – vor fi arestați aproape 8.000, dar aceștia neînsemnați, capii fugind în străinătate – în schimb el nu va admite sub nici o formă revenirea asupra măsurilor luate deja împotriva evreilor ci, dimpotrivă, va fi foarte exigent în ceea ce privește desăvârșirea programului antisemit. Acest program se va executa metodic, implacabil, în virtutea măsurilor legislative care vor aviza deportarea completă a evreilor și privarea lor de orice mijloace de existență.

3. Contribuția materială a evreilor

Decretele-legi din 5 octombrie și 17 noiembrie 1940 trecuseră deja în patrimoniul statului toate bunurile rurale și terenurile fără construcții aparținând evreilor, fără excepție. Un alt decret-lege, din 4 decembrie 1940, le luase șlepurile, plutele și celelalte nave. Prin decretul-lege din 21 martie 1941 guvernul atacă elementul principal al averilor lor, construcțiile urbane. Au fost, totuși, unele excepții în favoarea evreilor aparținând următoarelor categorii:

• evreii naturalizați înainte de 1916, naturalizarea fiind considerată ca o recunoștință pentru serviciile aduse țării;

• evreii răniți în luptă sau au fost decorați ori citați prin ordin de ZI; descendenții evreilor căzuți în luptă;

• evreii baptiști, dacă sunt căsătoriți de peste 10 ani, iar soțul este român și copiii sunt baptiști;

• evreii baptiști de peste 30 de ani și descendenții lor;

• evreii care au adus servicii excepționale, fiecare caz făcând obiectul unui decret-lege special. Această prevedere, aplicată prin bacșișuri uriașe, a permis evreilor bogați să-și păstreze imobilele urbane.

După bilanțul întocmit de Antonescu în primii doi ani de guvernare, aceste legi au adus patrimoniului statului 52. 527 hectare de teren, 113 fabrici de cherestea, 260 mori, 83 alte întreprinderi industriale, 152 nave, 30.691 imobile urbane etc.

Iată, deci, evreii deposedați de toate bunurile imobiliare. Se va încerca apoi de a le lua și restul averilor.

În octombrie 1941 vor fi luate garderobele și lenjeriile. Pretextul invocat este necesitatea constituirii de stocuri de îmbrăcăminte „în interes comun”, de fapt este pentru Germania. Aceasta contribuție în natură este proporțională cu veniturile brute ale fiecăruia așa cum au fost stabilite de fisc în timpul exercițiului pe anii 1940-1941. Astfel, cine nu a avut venit în această perioadă nu i se cerea decât o cămașă, o pereche de chiloți, o pereche de șosete, 36 prosoape, 12 paltoane, 12 cuverturi de lână, 24 cearceafuri, 12 fețe de pernă, toate noi.

După începerea, la 21 iulie 1941, a războiului contra Rusiei, evreilor li se cer contribuții enorme în schimbul de a fi exceptați de la serviciul militar.

Ei au fost, într-adevăr, scutiți de armată în cursul iernii 1940-1941. Numai câțiva medici au fost menținuți, în uniformă, dar cu insigne indicând originea lor etnică.

Pentru a ușura încasarea contribuțiilor, guvernul a obligat comunitățile evreiești să constituie „Centrala Evreilor din România”. Acest organism supravegheat de un anume Gingold, socotit un mare netrebnic, a cărui soție, se spunea că lucra la Legația Germană, a administrat, alături de câteva personalități evreiești, mai puțin preocupate de a servi interesele conaționalilor cât mai ales de a-și apăra interesele proprii și de a fi pe placul autorităților, repartizarea taxelor financiare pe care guvernul le-a impus comunității israelite din România.

Cea mai mare contribuție cerută evreilor a atins cifra de 4 miliarde lei, ceea ce la cursul dolarului din acea vreme, de circa 400 lei un dolar, reprezenta contravaloarea a 10 milioane dolari. Alte contribuții, de sume mai mici, erau cerute fără întrerupere de Centrala Evreilor. Într-o zi, pentru repararea unei biserici, în altă zi, pentru procurarea unui lucru necesar faimosului Comitet al Patronajului Lucrărilor Sociale, condus de doamna Antonescu, în altă zi pentru Crucea Roșie, pentru invalizi, pentru refugiați ș.a.m.d. , orice ocazie era bună pentru a-i tapa de bani pe evrei.

Când guvernul a emis, în 1941, împrumutul său interior de 4,5%, fiecare trebuia să subscrie după mijloacele sale, în general pentru concurența unui salariu lunar. Pentru evrei aceste subscrieri obligatorii au fost mărite de patru ori. Astfel, dacă administrația societăților și rentierii au subscris unui împrumut cu o sumă egală cu 35% din totalul valorilor și obligațiilor avute în 1940, subscrierile evreilor cu acest titlu vor fi egale cu 140% din încasările lor din anul 1940.

Diverse măsuri au fost luate împotriva evreilor care exercitau diferite profesii. Este vorba de cele stabilite de prevederile decretului-lege din 1941 care exclud străinii de la comerțul cu cereale. În noiembrie 1941 evreilor farmaciști li se vor retrage licențele.

Evreii sunt folosiți pentru munci de interes general, mai ales pentru lucrări de terasament (infrastructurile căilor ferate), diguri, șanțuri antitanc etc. Municipalitățile le-a încredințat măturatul străzilor și strângerea zăpezii. Într-un cuvânt, se acționa pentru umilirea lor. Medicii evrei trebuiau să-și menționeze originea etnică pe ecusoane și pe rețetele emise.

A fost, de asemenea, repus în vigoare un decret al lui Cuza, conform căruia creștinii nu pot fi folosiți ca servitori în familiile evreiești.

Reglementări ale poliției prevăd ca evreii să nu-și facă piața decât între anumite ore ale zilei. Aceste reglementări nu vor putea fi însă aplicate decât în Bucovina recucerită, Antonescu neîndrăznind să impună în altă parte obligația de a purta steaua lui David. În Bucovina această insignă fiind obligatorie, evreii se văd constrânși să-și facă piața între orele 9.30-11 dimineața și sunt consemnați să stea în casă între orele 20.00-6.00. Bineînțeles, în toată România nici un evreu nu putea avea telefon și nici aparat de radio.

4. Masacre și deportări din ordinul comandamentului german

Până la 21 iunie 1941 nu s-au mai repetat crime asemănătoare celor care au însângerat cartierele evreiești din București în nopțile de 21 și 22 ianuarie. Dar din ziua în care încep operațiunile militare împotriva U.R.S.S., masacrele se reiau. De data aceasta, ele se execută deliberat, cu sânge rece, din ordinul comandamentului german. Astfel la Iași, în ultimele zile ale lunii iunie, mii de evrei sunt executați, fără a se putea ști ce a declanșat acest masacru și nici cunoaște exact numărul victimelor. Se pare că ar fi vorba de 20.000. Alte masacre vor avea loc, în continuare, în Bucovina, Basarabia și, de asemenea, în Transilvania, aflată atunci sub suveranitate ungară. Pe de altă parte, guvernul hotărăște deportarea în Transnistria – teritoriu între Nistru și Bug, pe care-l credea definitiv alipit României – a evreilor din Bucovina și Basarabia ca și a altor evrei din vechiul Regat, mai ales din provincie. Cu aceeași ocazie sunt deportați numeroși țigani, de care Antonescu avea oroare. Înainte de a trece frontiera, fiecare deportat era „ușurat” de orice obiect de valoare, pentru care i se dădea o chitanță. Când deportații se întorceau în România, li se înapoiau numai obiecte fără valoare, ceasurile de aur și diamantele dispăreau. În rest, deportaților le rămânea foarte puțin, majoritatea mureau în Transnistria.

Nici o statistică n-a fost întocmită pentru evreii masacrați sau deportați. Se estimează că numărul lor este între 200.000 și 300.000. În 1930 existau în România 760.000 evrei, iar la începutul anului 1947 comunitățile nu numărau mai mult de 430.000. Numai în Maramureș populația evreiască a scăzut de la 39.000 în 1930, la 5. 600 în 1947.

5. Considerații asupra persecuțiilor evreilor

Dacă la început persecuțiile contra evreilor au fost considerată de populația română drept chestiuni de inimă, ulterior ele au fost caracterizate drept odioase.

Burgheziei orașelor nu putea să nu-i fie teamă pentru stabilitatea socială văzând evreii din clasa lor măturând drumurile și degajând zăpada. Din ziua în care situația militară devine defavorabilă Axei, românii încep să se teamă de reacțiile evreilor în ziua victoriei aliaților și să calculeze cât de scump vor plăti umilințele stupide și tratamentele dure care au fost impuse evreilor. Este incontestabil că Antonescu și-a dat devreme seama de greșelile care, în acest domeniu, au fost comise succesiv de legionari și germani. El s-a străduit de mai multe ori să facă suportabile măsurile pe care era obligat să le ia împotriva evreilor.

Din tot ce s-a făcut pentru ruinarea și decimarea evreilor, statul român nu va realiza un mare profit de vreme ce în 1944 a trebuit să restituire evreilor bunurile confiscate. Marii beneficiari au fost armenii și germanii și, bineînțeles, la urmă rușii. De îndată ce cămășile verzi au venit la putere și au început confiscările și exproprierile, armenii și germanii au acaparat de îndată interesele evreilor. Concurența evreiască fiind rapid reprimată, afacerile lor au beneficiat din plin de prosperitatea pe care a cunoscut-o România în timpul războiului. Armenii câștigau în întreprinderile textile profituri enorme pe care, în scurt timp, le transferau la loc sigur în străinătate. Germanii, de asemenea, și-au dezvoltat în mod considerabil influența economică în toate domeniile. Cum toate profiturile au fost transferate în 1945 în U. R. S. S., sub pretextul reparațiilor de război, toate eforturile depuse de către naționaliștii români pentru eliminarea evreilor din economia lor, au condus la instalarea rușilor în România.