Zgârie-nor marca Renzo Piano, inspirat de fragilitatea Terrei

La Torino, edificii futurologice povestesc dezvoltarea contemporană a oraşului. O călătorie printre noile arhitecturi şi spaţii destinate artei, care au ca punct culminant zgârie-norul Intensa Sanpaolo semnat de arhitectul italian Renzo Piano şi inaugurat în cursul anului 2015.

Unic în Italia, Torinoa fost declarat de UNESCO Cetatea Creativă a Designului. O recunoaştere oficială a vocaţiei de a inova şi a capacităţii creatoare pe care Torino o are înscrisă în ADN-ul său. Ca să nu mai vorbim de faptul că simbolul oraşului este Mole Antonelliana, ce a devenit Casa Cinematografului, un edificiu care la timpul lui a uluit prin originalitatea sa. Visul vertical de 167,5 metri al unui arhitect vizionar ca Alessandro Antonelli.

O dantelărie în oţel şi sticlă, Intesa Sanpaolo

Depăşindu-l cu puţin, surprinzătorul nou simbol al oraşului contemporan abia inaugurat este zgârie-norul Intensa Sanpaolo, alb şi luminos, proiectat de Renzo Piano, care l-a definit ca “un fragment de gheaţă la Torino”. Este într-adevăr un fir roşu care uneşte sub semnul verticalităţii vechiul şi noul simbol ale oraşului Torino.

Noua Bancă Intesa Sanpaolo

Zgârie-norul lui Piano, cum îl numesc acum torinezii, a devenit logo-ul oraşului contemporan, pe care îl încununează cu o nouă “coroană a deliciilor”, care îl face, alături de capodoperele istorice sau reşedinţele sabaude, demn de patrimoniul UNESCO. O linie ideală care cuprinde centrul şi palatele sale şi se declină de la noul Campus universitar proiectat de Norman Foster până la fosta fabrică de maşini a FIAT-ului, aparţinând lui Giovanni Agnelli, Lingotto, unde a început totul. Pentru că în aceasta constă marca noului Torino contemporan: transformarea dintr-un oraş industrial într-un oraş al culturii, o transformare şi “fizică”, ce se concretizează în recuperarea spaţiilor industriale dezafectate care renasc sub forma centrelor expoziţionale, publice, locuri de întâlnire, studiouri.

Intesa Sanpaolo, o seră la ultimele etaje

Campusul Einaudi, de unde începe itinerariul nostru, s-a ridicat pe spaţiul dezafectat al Italgas (pe care îl amintesc gazometrele care par un fel de montagne russe). Arhitectul englez Foster a realizat două edificii transparente, aeriene, cu un acoperiş ondulat suspendat, în jurul unei pieţe-agora de verdeaţă.

O elegantă sală de conferinţe la Intesa Sanpaolo

Puţin mai departe, apare un alt complex aerian şi vizionar, cartierul general al fabricii de cafea Lavazza, căruia arhitectul Cino Zucchi i-a dat numele poetic Nuvola (Nor). Recalificare a unui spaţiu izolat, 30 de mii de metri pătraţi, un spaţiu pentru birouri, dar şi pentru locuitorii cartierului Aurora: şi aceasta este a doua marcă “puternică” a oraşului Torino, care nu numai că transformă spaţii abandonate în lucrări dedicate culturii, dar le şi deschide către oraş.

Arii industriale recuperate

Oţelul se îmbină cu cristalul dând naştere unei structuri aparent fragile

La Barriera di Milano, Muzeul Ettore Fico a recuperat o fostă fabrică părăsită şi a transformat-o într-un alb şi fascinant muzeu de artă contemporană, dedicat pictorului piemontez Ettore Fico, dar şi unor expoziţii temporare cu opera ale maeştrilor din secolele XIV-XXI, aşa cum este deschisă în prezent, până în 28 februarie, expoziţia Vanita Vanitas, şi unor evenimente conexe, precum Instalaţiile lui Christian Boltanski.

Plante, oţel şi cristal

Directorul Andrea Busto sublinia pariul presupus de ducerea artei la periferie, dar şi succesul social al muzeului: “Oamenii care trăiesc şi lucrează aici vin de bunăvoie la bistroul nostru care a devenit un loc de întâlnire al cartierului”.

De aici, “fragmentul de gheaţă” al lui Piano pare că poate fi atins şi vecinătatea fizică ne face să descoperim noua gară Porta Susa. Ea se întinde pe 385 de metri de eco-galerie din oţel şi sticlă ce desenează, împreună cu zgârie-norul care o depăşeşte în înălţime, o imagine a unui viitor posibil într-o zonă a oraşului în care recalificarea urbană a fost incisivă: Spina centrale, născută pe acoperişul pasajului feroviar.

Intesa Sanpaolo, un zgârie-nor la poalele Alpilor

Edificiul este situat la marginea centrului istoric, în proximitatea Gării Porta Susa, la intersecţia Străzii Inghilterra cu Vittorio Emanuele.

Adiacenta Grădina Nicola a fost transformată într-un spaţiu ludic cu copaci de diferite înălţimi şi peluze.

Cele două volume atestă vocaţia publică a turnului. Jos, există o elegantă Sală de Conferinţe, multifuncţională, flexibilă, cu o acustică variabilă, care poate fi transformată într-o sală de expoziţii sau într-o sală de concert, după necesităţi, care poate găzdui 364 de persoane. În înălţime se află o seră bioclimatică ventilată natural, care îşi primeşte publicul pe trei niveluri: un restaurant cu grădină, o sală de expoziţii şi o magnifică terasă.

Campus Einaudi

La est şi la vest, coloana dorsală a clădirii este compusă din ascensoare şi scări rulante care contribuie la efectul de dantelă, în timp ce la sud există o scară care leagă diferitele etaje de o grădină de iarnă verticală.

Edificiul este rezultatul unei cercetări avansate, întrucât foloseşte foarte mult resursele naturale ale energiei: apă, aer şi soare. Apa este utilizată pentru încălzirea birourilor, energia solară este captată de panouri fotovoltaice. Birourile au o înălţime de 3,20 metri şi dispun de o iluminare optimă, care se schimbă în funcţie de momentul zilei sau de anotimp.

38 de etaje din oţel şi cristal

Proiectul noii gări, Porta Susa

Şi iată-ne în sfârşit pe strada ”Angliei”, sub zgârie-nor. Câteva cifre pentru a înţelege: 166,26 metri înălţime, 38 de etaje (plus 6 subterane), 25 de ascensoare, un auditorium “suspendat” cu 364 de locuri (care se transformă după caz într-un mare salon), spaţii pentru lucrări creative, grădini, grădiniţă pentru copii celor care lucrează acolo. Şi improvizaţiile care i-au adus certificatul Leed (Leadership in Energy and Environmental Design), la categoria Platină (este primul edificiu de mare înălţime din Europa şi printre primele 10 din lume care au obţinut această calificare). Dubla “piele” din oţel şi cristal cu lamele mobile, care creează un strat termic şi se deschid sau se închid în funcţie de climă, lumini care se aprind când şi când, diminuate de lumina naturală, alimentarea 100% cu energie recuperată, 1.600 de metri pătraţi de panouri fotovoltaice.

Dar datele tehnice nu spun nimic despre frumuseţea edificiului.

Turnul Băncii Intesa Sanpaolo care se înalţă spre cer, seara

Aşa cum spunea Renzo Piano, “poţi fi înţelept din punct de vedere energetic în mod poetic, având grijă de atmosfera locului”. Şi spectaculoasa seră bioclimatică ce ocupă ultimele trei etaje ale construcţiei este poezie pură şi oferă o vedere spectaculoasă asupra oraşului. Să mergi acolo la cafenea sau la restaurant pentru a bea o cafea sau pentru o cină în vârful zgârie-norului este o experienţă la îndemâna oricui.

”De la etajul 38, proiectul Spina apare şi mai clar şi declină, unul după altul, Citadela Politehnicii, OGR, Officine Grandi Riparazioni, pe cale să devină un important pol cultural, pădurea de lampioane albe, futuriste, şi diferitele instalaţii de artă, începând cu Igloo al lui Mario Merz. Chiar dalele metalice care acoperă centrala de termoficare între străzile Ferucci şi Peschiera, realizate de studioul parizian Hugh Dutton Associés se transformă în sculptură urbană, cu imagini puternic sugestive ziua şi noaptea”, după cum mărturiseşte Rosalba Graglia.

Fabrici de artă şi cultură

Mole Antonelliana, emblema orașului Torino

Ceva mai departe se află cele două fundaţii torineze pentru artă contemporană. Fundaţia Sandretto Re Rebaudengo se înalţă pe spaţiul ocupat o vreme de Fergat, fabrica de jante auto. Arhitectul Claudio Silvestrin a proiectat un bloc de piatră de Lecce, de 130×9 metri, un templu aproape misterios al contemporaneităţii.

Fundaţia Merz este adăpostită în fosta centrală termică a birourilor Lancia, din anul 1936: un spaţiu de absolută simplitate, alb şi desfăşurat pe trei etaje dedicate expoziţiilor.

Un zgârie-nor de 44 de etaje, pe o suprafaţă de 166 de metri

Itinerariul torinez nu se poate încheia decât la Lingotto, marea fabrică ex-Fiat, unde în 1983 a început planul de reconversie a spaţiilor industriale, şi atunci după proiectul lui Renzo Piano. Acesta a creat acolo, între spaţii ludice şi neaşteptate – grădina minunilor, ”Bula de pe acoperiş”, ”Auditoriumul” – şi sălile pentru Pinacoteca Agnelli.

Renzo Piano, cu extraordinarul Lingotto, voia să comunice “un puternic semnal de schimbare”. După 30 de ani, zgârie-norul transmite acelaşi semnal.

”A construi bine nu este un fapt tehnic, ci un fapt etic”

Norul lui Norman Foster

Pare ciudat să te gândeşti la un zgârie-nor ca la un edificiu ecologic, dar creaţia lui Renzo Piano este un edificiu inteligent, care respiră şi se transformă. Respiră, pentru că îşi propune să consume foarte puţină energie.

Într-un interviu acordat pentru Bell’Italia, arhitectul italian Renzo Piano vorbea despre noile arhitecturi la umbra Mole Antonelliana din Torino, despre plăcerea de a trăi într-un oraş contemporan.

“Elementul principal care inspiră poate noul secol este fragilitatea Planetei. S-ar putea crede că în această optică arhitecţii ar trebui să construiască căsuţe… În realitate, căsuţele sunt mult mai puţin sustenabile, consideră Renzo Piano. Problema este să construieşti inteligent. Din acest punct de vedere, zgârie-norul din Torino este un pariu, este activ, trăieşte în acord cu clima, are o dublă “piele” care se închide în timpul iernii şi se deschide în timpul verii economisind astfel energia. Să construieşti bine nu este o problemă tehnică, ci o problemă de etică.

Simbolul torinez al Băncii Intesa Sanpaolo, ce a fost recent inaugurat

Desigur, contemporaneitatea nu este o metaforă. Este reală. Zgârie-norul este o maşină urbană care trebuie să arate bine şi să consume puţin. Inteligenţa energetică şi deschiderea către oraş sunt esenţiale pentru contemporaneitate. Contemporaneitatea înseamnă viitorul. Nu trebuie să ne fie frică de viitor. Viitorul este incomod, dar este unicul loc în care se poate merge”.

Fragmentul de gheaţă din Torino, la poalele Alpilor

Întrebat care este raportul între zgârie-nor şi Torino, Renzo Piano a răspuns: “Acest edificiu a primit mult de la oraş, o locaţie splendidă… dar dă înapoi oraşului şi mai mult. Primele niveluri sunt publice. Auditoriumul este public şi Torino este un oraş care trăieşte din cultură, cinema, activitate editorială, muzică, teatru… Ca să nu mai vorbim despre lucrul cel mai absurd pe care îl putem face, dar pe care l-am făcut: de a nu fi nişte turnuri înalte şi reci, ci spaţii deschise către lume. În acest edificiu inteligent este o seră, la 150 de metri înălţime. Cu cafenea, restaurant şi terasă panoramică. Un spaţiu deschis locuitorilor oraşlui. Pentru ca edificiile să fie iubite, ele trebuie să fie accesibile, să intre în viaţa cotidiană a cetăţii: şi cred că va fi aşa din ce în ce mai mult”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Magdalena Popa Buluc 7431 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.