100 de ani de la apariţia lui Charlot

Charlot împlineşte în 7 februarie 100 de ani. Masca bufă, neliniştită, tânără şi tristă care râde şi plânge, oferită geniului lui Charlie Chaplin, va apărea pe ecrane într-un scurtmetraj de 7 minute, “Kid Auto Races at Venice”, filmat în timpul unei curse de automobile pentru copii care se desfăşura în California. Se năştea astfel personajul care a făcut întreaga lume să zâmbească. Cu redingotă şi pălărie melon sau în costumul lui Charlot, primul personaj creat de Chaplin nu are nimic dintr-un visător sau dintr-un poet îndrăgostit de romanesc.

În 7 februarie 1914 prindea viaţă masca comică a lui Charlot, cea mai celebră şi cunoscută în lume. Clovnul cu profunda sa umanitate, care lupta împotriva convenţiilor şi a unei societăţi dominate de bani, violenţă şi putere.

“Urăsc teatrul. Sau poate nu e teatrul ceea ce urăsc, ci publicul. Şi cu cât îl urăşti, cu atât îl iubeşti mai mult”, sunt cuvintele lui Charlie Chaplin, din romanul său, “Footlights”, rămas inedit peste 60 de ani.

Charlie Chaplin la decernarea Premiului Oscar

Charlot împlineşte 100 de ani şi Cinemateca din Bologna a deschis arhivele familiei Chaplin cu această carte şi aducând pe ecrane un film abia restaurat. Romanul „Footlights”, prezentat la Londra, în 4 februarie, a fost scris de regizorul şi actorul britanic în 1948, cu patru ani înainte de marele succes înregistrat de filmul „Luminile rampei/ Limelight” (1952), al cărui scenariu s-a inspirat din această carte. Romanul „emoţionează prin vitalitatea sa, echilibrul său narativ, libertatea sa” şi printr-un stil literar apropiat de cel al lui Charles Dickens, mai ales în descrierile şi studiul personajelor prezentate, se afirmă într-un comunicat emis de Cinemateca din Bologna.

Cartea este ilustrată cu documente şi fotografii inedite ce provin din arhivele Fondului Chaplin, dar şi cu o serie de iconografii rare ale Londrei anilor ’20, epoca în care Charlie Chaplin era tânăr şi s-a format ca actor.

Umanitatea personajului lui Chaplin

Era 7 februarie 1914 când Chaplin a inventat Vagabondul care, cu melon, mustăţi şi baston, apărea pentru prima dată în scurtmetrajul “Kid auto races at Venice”, devenind una dintre măştile comic-melancolice cele mai faimoase din lume. La 100 de ani de la apariţia lui Charlot, evoluţia sa bufă se reîntoarce pe marele ecran în “The Gold Rush” (Febra aurului), capodoperă din 1925, restaurată recent de “Laboratorio l’immagine ritrovata”, care, de 13 ani, lucrează la recuperarea şi digitalizarea întregii opere a lui Chaplin, adică peste 70 de titluri.

Cei de la Cinemateca din Bologna explicau că a fost o operaţie foarte complicată pentru că arhivele în care se găseau documentele dactilografiate erau învechite de timp şi au încercat să reconstruiască ceea ce Chaplin probabil că intenţiona. Şi aceasta şi datorită familiei şi lui David Robinson, biograful oficial al lui Charlie.

Charlie Chaplin şi Mabel Normand

“Footlights” poate fi considerat pe drept testamentul artistic al lui Chaplin, care s-a întors în oraşul său natal, Londra, povestindu-şi propriile nesiguranţe legate de trecerea anilor şi de relaţia cu un public care, în acel moment, după insuccesul cu “Monsieur Verdoux” (1947), se temea că l-a abandonat. „Footlights”, singura carte scrisă de Chaplin, spune povestea unei dansatoare şi a unui clovn, care îşi are fără îndoială originea în „scurta, dar decisiva întâlnire dintre Chaplin şi (coregraful rus) Nijinsky în 1916”, potrivit biografului celebrului actor, David Robinson.

O călătorie într-o Londră dickensiană în primul deceniu al secolului al XX-lea, cu cartierul Soho al teatrelor, cu lumea impresarilor, cu music-hall-ul şi baletele din Leicester Square. Protagonişti sunt clovnul Calvero, dependent de alcool, ca şi tatăl lui Charles, şi balerina Thereza.

Scenă din Puştiul (The Kid), în regia lui Chaplin

“După primele umbre ale crepusculului – aşa începe romanul – cu lumina lampioanelor din Londra, care se aprind încet pe un cer de culoarea şofranului, Thereza Ambrose, o tânără de 19 ani, stătea într-o cameră sărăcăcioasă din Soho. Luminile care pătrundeau prin fereastra îngustă relevau profilul său palid, ea stând întinsă pe un pat de fier. O cascadă de păr era împrăştiată pe perna sa. În cameră se întrevedeau urmele unei tragedii: un flacon gol de somnifere, şi un ochi de gaz, care emitea un zgomot slab. În stradă, se auzea ritmul valsului, unul dintre cântecele populare ale epocii”.

Filmul mut “The Gold Rush” (Febra după aur) din 1925, restaurat, va fi proiectat în premieră împreună cu acest scurtmetraj. De altfel, între 26 şi 28 iunie vor avea loc un prestigios congres internaţional, axat pe figura lui Charlot şi a eredităţii sale, cu participarea unor regizori şi istorici, şi Festivalul intitulat “Cinema-ul regăsit”.

Dar omagiul nu se opreşte aici. Vor fi lansate în circuit internaţional alte pelicule vechi, avându-l pe Chaplin personaj principal, precum “Viaţă de câine”, “Emigrantul”…

Charlie Chaplin şi Paulette Goddard în The Great Dictator

Au fost, de asemenea, reconstituite şi partiturile muzicale pentru film, în aşa fel încât să fie redată viteza originală a imaginilor. Charlot va plăcea şi în acest fel, cu mersul său de pinguin care moare de râs.

“Pălăria foarte mică reprezintă puterea de a avea demnitate, mustăţile exprimau vanitatea, jacheta cu nasturi, strâmtă şi bastonul relevau comportamentul unui vagabond care avea dorinţa de a-şi asuma un aer galant”.

Chaplin, de la râs la lacrimi

Charlie Chaplin şi soţia sa, Oona O’Neill

Cine nu cunoaşte prodigioasa reuşită a emigrantului englez? Traversa pentru prima oară Atlanticul în septembrie 1910, cu actorii trupei lui Fred Karno, pe un vapor supraîncărcat cu animale şi o mulţime de emigranţi, victime ale mizeriei, plecaţi din cartierul cel mai sărac al Londrei, East End, în căutarea norocului în Statele Unite. Lui Chaplin îi plăceau spaţiile mari şi când a ajuns în America plănuia, împreună cu un trapezist texan, să înfiinţeze o crescătorie de porci… Spectacolele lui Karno au început să se impună şi era remarcat în rolul unui beţiv, într-un musical englezesc.

Se întorcea la Londra, dar a constat că nu lăsase nicio urmă şi că lucrurile nu se schimbaseră în bine. Revine în America şi se stabileşte acolo.

Secvenţă din Dictatorul

Producătorul Marck Sennett îl remarcă. Îi telegrafiază lui Karno ca să-i trimită un actor din trupa lui, unul “Chaffin”. Chaplin soseşte, dar nu-i place dezordinea de pe platourile de filmare. El era capabil să improvizeze pe loc orice, îşi îmbunătăţeşte gagurile, le elimină pe cele care nu funcţionau perfect. După puţin timp, simte că ar putea regiza filme el însuşi. Să se regizeze pe sine. Aceste scheciuri se bazau foarte mult pe muzică, pe contrastul comic dintre imaginile uneori grosolane de comedie burlescă şi muzica delicată a secolului al XVIII-lea. Aşadar, zilele petrecute alături de Compania Karno i-au deschis ochii lui Chaplin asupra modului în care muzica poate servi comediei. Din acei ani datează plăcerea lui de a folosi muzica sofisticată, plină de fineţe şi farmec în situaţii vizuale contradictorii. Într-un timp record devine o legendă vie în America, apoi în întreaga lume. Un succes fulgurant, inedit în lumea spectacolului. În Anglia era vedetă de la primele filme ale lui Keyston. Un an după aceea se vorbea despre “Chaplimanie”. În lumea anglofonă nicio revistă de music hall nu se putea lipsi de scheciurile cu Charlot. Niciun ziar nu renunţă la un desen în care apare pălăria melon, mustaţa şi bastonul omuleţului. Chaplin este fotografiat în compania celor mai mari producători de la Hollywood. În 1915, Franţa îl descoperă şi-l botează Charlot. Acesta întemeiază o societate care va interzice confecţionarea statuetelor sau jucăriilor cu efigia sa, fără a avea autorizaţia lui.

Scenă din Luminile oraşului

La numai patru ani de la primul său film, Chaplin este propriul lui producător şi câştigă mai mult de un milion de dolari pentru a face patru filme, plus 50% din beneficii după ce sunt acoperite cheltuielile. Tot ce i se întâmplă ţine de legendă şi cei care au fler se grăbesc să profite.

La un an de la lansarea sa, ziarele şi editorii îşi dispută drepturile asupra publicării biografiei sale. Unul dintre aceştia editează “Charlie Chaplin’s Own Story”, pe care actorul o interzice imediat. Îşi fabrică singur origini franceze şi lasă să se creadă că s-ar trage din familia pictorului francez omonim, Charles Chaplin, astăzi uitat.

Charlie Chaplin alături de fiica sa Geraldine Chaplin, la decernarea Oscarului

Ceea ce era cert rămâne necunoscut: se născuse în plină revoluţie industrială, unde domneau şomajul, salariile de mizerie, sărăcia pretutindeni… Civilizaţia oţelului şi cărbunelui lăsase pe marginea drumului progresului multă lume. Dar el nu era fiu de muncitor sau miner. Părinţii lui erau artişti. Tatăl era un bun bariton, dar alcoolismul îl seceră la 37 de ani, în timp ce mama, Hannah Hill, care cânta şi ea, înnebuneşte. Charlie şi fratele său Sydney sunt luaţi şi duşi la două case de copii diferite. În 1909, când Charlie avea 20 de ani, fratele lui îl determină să intre în trupa lui Karno care cutreiera ţara dând spectacole cu scheciuri burleşti. Charlie devine vedeta trupei. Într-o zi, Charlie refuză scheciul încredinţat lui, iar Karno îl dă unui tânăr debutant care are un adevărat triumf. Se numea Stan Laurel şi va deveni la rândul lui celebru.

Aflându-se odată în compania scriitoruilui Somerset Maugham, care exclamase în faţa unui cartier sordid din Los Angeles: “Iată, asta este viaţa reală. Restul nu e decât fuduleală”, Chaplin i-a replicat: “N-am întâlnit încă un individ sărac care să aibă nostalgia sărăciei sau care să-şi găsească în ea adevărata libertate”.

În Kid Auto Races at Venice

Ce-i place mai mult publicului în filmele lui Chaplin? Cu siguranţă, ciudata asociere între traiectoria “omuleţului” Charlot, care nu se resemnează să rămână în josul scării sociale sau în afara plăcerilor vieţii, şi reuşita fabuloasă a self-made-man-ului, care ilustrează o anumită idee despre ceea ce înseamnă America. Ţara unde te poţi naşte sărac şi fără educaţie, dar poţi deveni preşedinte. Dacă nu preşedinte, măcar bogat şi celebru. În timpul primului său turneu american, Chaplin remarca scriind: ”Americanul este omul care lucrează enorm, ore întregi, este un optimist care visează să se descurce mereu, care nu încetează să încerce. Speră mereu să dea lovitura”.

În această filosofie, se pot citi în filigran scenariile tuturor filmelor turnate de Keyston în 1914, dintre care unul intitulat “Ca să-ţi câştigi viaţa”, cu următorul subiect: Charlot, reporter monden fără lucru, îl tapează de bani pe un confrate, îi fură logodnica, îi fură reportajul… Într-un cuvânt, un marginalizat ia locul celor realizaţi, atât la muncă, cât şi în inima femeii iubite.

Making a living (Ca să-ţi câştigi viaţa)

Paralele cu succesul comercial, apare o recunoaştere culturală neprevăzută, venită de la poeţi, pictori, filosofi. E greu de imaginat surpriza şi mândria lui Chaplin când, pe 6 mai 1916, descoperă un articol semnat de o celebră actriţă, care-l compară cu Aristofan, Shakespeare, Rabelais, Fielding. Iar articolul se intitula “Arta lui Charlie Chaplin”. Însă Charlie ştia că este lipsit de cultură şi purta cu el mereu un dicţionar enorm.

Cu nişte pantaloni foarte largi, o nuia pe care avea să o transforme într-un baston, şi nişte pantofi supradimensionaţi, Chaplin l-a creat pe Charlot, personaj care va trece de la candoarea copilului la o agresivitate fără limite.

Tânărul Charlie Chaplin

În două filme care se intitulatu “Charlot este mulţumit de sine” şi “Strania aventură a lui Mabel”, Chaplin apare într-un costum care este aproape costumul lui Charlot. El a încercat în faţa oglinzii să-şi joace rolul punându-şi diferite costume. De la magazia cu accesorii a cerut haine aparţinând colegilor lui. Un pantalon foarte larg, aparţinând unui actor foarte gras, încălţările erau cele ale unui clovn englez, Little Tich, pe care îl admirase înainte să înceapă să joace el însuşi. Pălăria melon şi vesta foarte strâmtă, o altă amintire de cînd era mic, copilul observându-i pe săracii din cartierul lui care încercau să salveze aparenţele, demnitatea, ajustând haine uzate căpătate de la vreo casă de caritate.

Febra aurului

De unde-i venea mersul? Chaplin mărturisea că îl observase în copilărie la un personaj care se ocupa cu strigatul după trăsuri pentru clienţii unei cârciumi care aparţinea unui unchi al lui. Omul avea reumatism şi când mergea se strâmba de durere. Copil fiind, Charlie se amuza imitându-l pe reumatic spre încântarea mamei sale care râdea în hohote.

Astfel că ideea de Charlot se reduce foarte des la silueta lui, care pare să ajungă pentru a-l defini pe personaj. A trebuit să treacă un timp pentru ca Charlot să se impună, să-şi fixeze trăsăturile, costumul, silueta. Apoi, Charlot reia rolul şi aparenţa aristocratului în mai multe filme din 1914, cum ar fi “Charlot marchiz”, “Charlot balerin”, “Romanul comic al lui Charlot şi Lolotte”, “Mabel la volan”. Timp de doi ani, Chaplin îşi construieşte progresiv personajul sau, mai degrabă, un dublu personaj. Într-o carte de amintiri, Chaplin explică în ce fel vestimentaţia şi machiajul l-au făcut să-şi simtă personajul: “Înţelegeţi, acest personaj are mai multe faţete. Este, în acelaşi timp, un vagabond, un gentleman, un poet, un visător, un singuratic, mereu îndrăgostit de romanesc şi aventură. Ar vrea să vă facă să credeţi că este un savant, un muzician, un duce, un jucător de polo… Dar nu dispreţuieşte gesturi cum ar fi să ia chiştoace de pe jos sau să-i fure unui copil acadeaua. Şi evident, dacă ocazia apare, îi va da bucuros un picior în fuste unei doamne… dar asta numai dacă e furios!”.

Dictatorul

Primul său film “Making a Living” (“Ca să-ţi câştigi viaţa”), restaurat acum, dă mobilul profund şi aproape unic al personajului, al dinamismului şi vitalităţii lui. Charlot se dă drept aristocrat cu scopul de a o seduce pe logodnica confratelui său, apoi încearcă să-l înlocuiască la ziar. Morala: toate trucurile sunt potrivite pentru cel ce vrea să-şi câştige viaţa. Costumul lui de vagabond îl face marginalizat. Şi, cu toate astea, nu-i scoate nimeni din cap ideea că el este centrul lumii. Acolo e locul lui şi de acolo cineva l-a dat jos.

Charlot a fost camerist, dansator de tango, boxer, pictor, bagajist, marinar, pompier, patinator, emigrant. Dar, dincolo de toate, figura lui era mândră şi patetică, plină de demnitatea unui vagabond.

Chaplin nu avea nevoie de cuvinte. Găsise în muzică un aliat mult mai intim şi mai expresiv. El singur alegea melodiile care urmau să fie interpretate de orchestre în timpul proiecţiilor filmelor sale. Căutările şi compoziţiile muzicale ale lui Chaplin reflectă umorul său, imaginaţia şi expresivitatea caracteristică. “City Lights” şi “Modern Times” servesc ca punţi de trecere spre epoca filmelor sonore din opera lui. Chaplin va renunţa gradual şi târziu la filmele mute, mulţumită independenţei sale financiare.

Charlie Chaplin în ziua când a devenit o icoană a filmului

A strălucit în 1940 în “Dictatorul”, un film regizat de el, în care joacă şi rolul principal. Este primul film cu adevărat sonor şi vorbit al lui Chaplin, deşi el lansase “Modern Times” tot sub această titulatură. Pentru coloana sonoră, Chaplin a lucrat cu Meredith Willson şi a primit o nominalizare la premiile Academiei Americane de Film.

Lansat pe marele ecran la data de 15 octombrie 1940, filmul este o satiră a lui Adolf Hitler şi a nazismului. Filmul lui Chaplin este excepţional mai ales pentru acea perioadă (1940), când Statele Unite ale Americii nu se aflau încă în război cu Germania nazistă, mai ales datorită faptului că este o satiră curajoasă de condamnare a lui Hitler şi a nazismului şi, de asemenea, pentru portretizarea persecuţiilor la adresa evreilor din Europa. El este celebru atât datorită faptului că este primul film „vorbit” al lui Chaplin, cât şi datorită succesului său comercial foarte mare.

Statuia lui Charlie Chaplin din Leicester Square din Londra

Chaplin interpretează în film un dublu rol: cel al bărbierului evreu şi cel al dictatorului fascist al Tomaniei, Adenoid Hynkel, personaj modelat după conducătorul Germaniei, Adolf Hitler. Ţara în care se petrec aceste evenimente se numeşte Tomania (şi simbolizează Germania nazistă). Discursul lui Hynkel reprezintă o adevărată caricatură a stilului oratoric al lui Adolf Hitler, pe care Chaplin l-a studiat cu mare atenţie.

Charlot, vagabondul cu melon şi baston, a devenit un simbol: emblema omului simplu care în bătălia contra răului învinge prin râs.

“Au trecut 43 de ani de la cucerirea primei statuete Oscar în 1929. Acum, în 1972, când mi se oferă cel de al doilea Oscar, sunt un om de 83 de ani, profund impresionat”. Aplauzele au durat 12 minute. După acea serată, nimeni nu a mai avut standing ovations atât de îndelungate. Pentru că nimeni nu a fost ca el!