104 ani de la ultima decolare a lui Aurel Vlaicu

O personalitate marchează o zonă, își pune amprenta asupra ei. Încetul cu încetul, zona devine a personalității, se identifică cu aceasta, se constituie într-un loc înțesat cu monumente ce amintesc de personalitatea respectivă…

Aurel Vlaicu nu face excepție. Dimpotrivă!

Dacă aș fi stat de vorbă cu aviatorul inginer Aurel Vlaicu despre zbor, oare mi-ar fi spus?

„Zborul, ei bine zborul… mi-a fost mamă ce m-a luat din brațe pe când nu știam încă să vorbesc deslușit. Este o binecuvântare pe care nu poți să o uiți niciodată, este acel glas ce ți se aude peste umăr și te face să tresalți la două cuvinte duioase ce strâng laolaltă tot universul: «fiul meu». E chiar cu neputință să uiți zborul, cum glasul mamei cu neputință e să-l uiți.

Poveștile mamei te fac să treci mare, o să colinzi lumea, să vezi orașe mari, monumente minunate și o să uiți multe din lucrurile văzute; dar clădirea modestă cu obloanele ferestrelor închise, mica grădiniță unde a îmbobocit cea dintâi floare a inteligenței tale… îți vor rămâne întipărite în inimă și ți le vei aminti până la cea din urmă zi a vieții tale, precum eu îmi voi aminti în veci casa în care am auzit pentru prima oară glasul său. Ei bine, da, să zbori e ca și cum asculți glasul blând al mamei!“

Poate nu asta mi-ar fi spus, mai știi?

Cum nu am fost contemporan cu Vlaicu, Aurel Vlaicu, nu pot a ști cum ar fi descris el altfel zborul. Au trecut o sută de ani de la MARELE ZBOR. Născut pe 7 noiembrie 1882, în Bințînțul Transilvaniei, Aurel Vlaicu devine un renumit inginer, inventator, constructor de avioane și, din nevoie, pilot, care, în timpul unei cariere extrem de scurte, a devenit unul dintre cei mai celebri și celebrați inovatori ai primelor decenii de zbor. A studiat la Budapesta și Munchen, pentru o vreme, a devenit protejatul fraților Opel, înainte de a-și dedica viața proiectării, construirii și pilotării propriilor avioane. Într-un articol publicat în revista „Aeronautics“, octombrie 1912, Fritz Edelstein afirma despre acest aparat:

„Monoplanul lui Vlaicu este unul dintre cele mai ieftine și cu foarte multă stabilitate naturală. Prețul acestuia, inclusiv cel al motorului Gnôme de 50 CP, este de aproximativ 2000 de dolari.“ La concurs au participat 43 de aviatori din opt țări.

Aeroplanul „Vlaicu No. II“, care purta numărul de concurs 38 și era singurul reprezentant al României, pilotat cu măiestrie de creatorul său, a obținut cinci premii datorită cărora țara noastră s-a clasat pe locul trei, după Franța (cu 12 participanți) și Austro-Ungaria (cu 17 participanți).

Mai rămânea o singură năzuință de împlinit ca să se poată declara pe deplin mulțumit: stabilirea unei punți aeriene între românii de pe ambele părți ale munților Carpați. Sâmbătă, 31 august/13 septembrie 1913, Aurel Vlaicu s-a hotărât să facă și această încercare temerară, mai ales că deja mai mulți piloți își manifestaseră intenția de a realiza un zbor peste Carpați. În acea zi fatidică, Aurel Vlaicu a decolat, la ora 15.00 și 20 de minute, pentru ultimul său zbor. A fost zborul lui spre infinit.

Deasupra localității Bănești, județul Prahova, aeroplanul său credincios l-a trădat… Sau poate inima pilotului, obosită de atâtea încercări, nu a mai putut face față… și atunci, Vlaicu a plecat să se odihnească puțin. A murit, cum mor toți oamenii. Ceea ce a contat în conștiința publică care l-a transformat în erou a fost un ideal…

Despre Dan Orghici Articolele 12
Author