Tensiunile creșterii și șocul stagnării. Ce ne învață Europa despre România la 20 de ani de UE

Pe 1 ianuarie se împlinesc douăzeci de ani de când România a intrat în Uniunea Europeană. Aniversarea cade într-un moment ciudat. Țara n-a fost niciodată mai bogată, dar starea de spirit a fost rareori mai încordată. Avem autostrăzi pe care acum zece ani le vedeam doar în planșe. Avem salarii care în 2007 ar fi părut de neimaginat și orașe regionale care concurează pentru investitori cu capitale din vecinătate. Și totuși, dezbaterea publică se învârte în jurul deficitului, al taxelor și al ratingului de țară. Sub ele stă o întrebare pe care puțini o pun direct: ce urmează după ce am recuperat?

Cred că asta e întrebarea corectă. Iar vestea, bună sau proastă, e că nu suntem primii care o pun. Aproape toate statele care au intrat în Uniune cu entuziasm și au trăit apoi 15-20 de ani de creștere s-au lovit de același zid. Nu e zidul eșecului, ci al succesului. Modelul care te scoate din sărăcie nu e același cu cel care te face prosper pe termen lung. Economiștii îi spun capcana veniturilor medii. Eu îi spun mai simplu: momentul în care rețeta care a funcționat începe să nu mai ajungă.

Paradoxul reușitei

Să pornim de la ce e adevărat, inclusiv de la partea incomodă. Potrivit Eurostat, PIB-ul pe cap de locuitor al României, la paritatea puterii de cumpărare, a ajuns în 2025 la 78% din media UE, peste Bulgaria și Grecia, aproape de Croația și Ungaria, dar sub Polonia (81%) și Lituania (88%). La aderare eram sub jumătate din medie. Puține țări europene au parcurs o asemenea distanță într-o singură generație.

Aceleași date arată însă și plafonul. Anul 2025 s-a încheiat cu un deficit de 7,65% din PIB, după 8,67% în 2024. Doar dobânzile ajung să consume în 2026 în jur de 3% din PIB, bani care nu mai merg în școli, spitale sau cercetare. Creșterea economică a coborât sub 1%. Corecția a început, iar deficitul pe primul semestru din 2026 a coborât la 2% din PIB, dar ajustarea contabilă nu răspunde la întrebarea de fond. Putem echilibra bugetul și rămâne, totuși, fără motor.

Polonia: succesul cu două viteze

Polonia e cazul cel mai instructiv din regiune, tocmai pentru că e cel mai admirat. După 2004 a avut una dintre cele mai lungi serii de creștere din istoria economică europeană. A traversat criza din 2009 fără recesiune și a devenit magnetul regiunii pentru investiții străine și relocări industriale.

Succesul a produs însă o fractură pe care polonezii au numit-o fără menajamente: „Polska A” și „Polska B”. Pe de o parte, Varșovia, Wrocław, Poznań și clasa profesională conectată global. Pe de alta, estul rural și orașele mici, care au văzut transformarea mai mult la televizor decât în buzunar. Această falie a structurat politica poloneză un deceniu întreg și o structurează și astăzi.

Răspunsul Varșoviei a fost o repoziționare pe care o urmăresc de ani buni cu mare atenție. Polonia nu mai vrea să fie doar fabrica Germaniei. Vrea să fie pilonul de securitate al flancului estic, cu cheltuieli de apărare care se apropie de 5% din PIB, hub energetic, nod logistic spre Ucraina și platformă de capital propriu, prin bănci, asigurători și campioni naționali care cumpără în afară. Convergența i-a adus prosperitate. Autonomia strategică încearcă să-i aducă putere.

Cehia: capcana subcontractorului de lux

Cehia a fost ani la rând elevul model al Europei Centrale: industrie serioasă, exporturi, șomaj minim, finanțe publice prudente. Doar că o mare parte din acest succes a fost construit ca prelungire a lanțurilor de producție germane, mai ales în automotive. Când Germania a intrat în stagnare, Cehia a răcit imediat. A fost printre ultimele economii din regiune care și-au recuperat nivelul dinainte de pandemie, iar salariile reale au scăzut câțiva ani la rând.

Diagnosticul pe care l-au pus singuri cehii e dur și util: poți fi foarte bun la a produce ce au proiectat alții și totuși să nu controlezi valoarea. Marja rămâne la cel care deține brandul, brevetul și clientul final. De aici eforturile Pragăi pentru cercetare aplicată, startup-uri și firme cehe care să vândă tehnologie, nu doar ore de producție. E o lecție care ne privește direct, pentru că o parte bună din industria românească funcționează după aceeași logică.

Ungaria: patriotismul economic, cu factura la vedere

Ungaria a mers pe altă cale, iar evaluările politice asupra ei sunt, legitim, foarte diferite. Economic, Budapesta a ales o politică industrială agresivă: capital autohton consolidat în grupuri mari, subvenții generoase și o deschidere spre investițiile asiatice în baterii și mașini electrice, de la fabrica CATL de la Debrecen la BYD la Szeged.

Merită privită rece, fără entuziasm și fără repulsie. Ideea de fond, că după valul investițiilor străine trebuie construit un ecosistem economic propriu, e corectă. Costul modelului e însă la fel de vizibil: tensiuni cu Bruxelles-ul, fonduri europene blocate, dependență de un nou tip de investitor și o economie mai expusă geopolitic. Lecția pentru București nu e să copiem Ungaria. E să înțelegem că și capitalul național are nevoie de o strategie de stat, dar una compatibilă cu apartenența noastră occidentală, nu una construită împotriva ei.

Portugalia: deceniul pierdut și a doua viață

Din vestul continentului, Portugalia e poate oglinda cea mai apropiată de dilemele noastre. După aderarea din 1986 a avut o modernizare accelerată, finanțată generos din fonduri europene. Apoi a venit un deceniu de creștere anemică, iar criza datoriilor a adus programul Troicii, austeritate și plecarea în masă a tinerilor calificați. O generație întreagă a crescut cu sentimentul că Europa a promis mai mult decât a livrat.

Ce a urmat e remarcabil. Portugalia și-a pus ordine în finanțe până la excedente bugetare, a mizat pe energie regenerabilă și pe turism de calitate, a atras talent și capital internațional și a transformat Lisabona într-un nume serios pe harta startup-urilor europene. Nu a fost o reformă perfectă, iar criza locuințelor arată prețul ei. Dar Portugalia a demonstrat că o țară își poate schimba identitatea economică fără să-și schimbe identitatea europeană.

Irlanda: reinventarea ca metodă

Irlanda a trecut de la una dintre cele mai sărace țări ale Europei occidentale la una dintre cele mai bogate. A trecut apoi printr-un colaps bancar brutal și printr-un program de asistență internațională, iar azi se confruntă cu tensiuni sociale produse chiar de succesul ei, de la prețul locuințelor la infrastructura sufocată.

Ce o deosebește e că nu și-a abandonat modelul la fiecare criză, ci l-a actualizat. De la taxe mici și investiții americane a trecut la universități, talent, cercetare și un ecosistem în care multinaționalele rămân pentru oameni, nu doar pentru fiscalitate. Irlandezii au înțeles devreme că avantajul competitiv are termen de valabilitate și trebuie reînnoit în fiecare deceniu.

România: sfârșitul primei rețete

Dacă punem aceste cinci trasee unul lângă altul, România nu arată ca o excepție. Arată ca o țară care a ajuns, cu întârziere, la aceeași răscruce. Prima noastră rețetă europeană a fost cât se poate de eficientă: forță de muncă competitivă, consum în creștere, investiții străine și fonduri europene. Ne-a dus de la periferia Uniunii în pluton. Nu cred că ne poate duce mai departe.

Diferența față de ceilalți e că noi ajungem la răscruce cu mai multe presiuni deodată. Avem de corectat un deficit mare în plin război la graniță, cu o demografie care nu iartă, cu o tranziție energetică obligatorie și cu un model industrial european care se reconfigurează sub ochii noștri. Polonia a avut răgaz. Portugalia a avut timp să greșească. Noi avem mai puțin din ambele.

Aici e locul unde grila RED pe care o folosesc în munca de consultanță (Realitate, Emoție, Direcție) devine utilă și pentru o țară. Realitatea e cea descrisă mai sus și nu trebuie cosmetizată. Emoția dominantă trebuie numită, nu contrazisă: mulți români simt că li se cere să strângă cureaua exact când credeau că au ajuns, și sentimentul ăsta e legitim. Politicienii care îl ignoră pierd publicul, iar cei care îl exploatează pierd țara. Direcția, în schimb, lipsește încă din dezbaterea publică. Vorbim despre cum închidem gaura din buget, dar prea puțin despre ce construim după.

A doua rețetă

Cred că a doua rețetă europeană a României are câteva ingrediente pe care le putem numi precis. Primul e capitalul românesc puternic și internaționalizat, adică firme care nu doar supraviețuiesc pe piața internă, ci cumpără, exportă și concurează în afară. Aici „businesscraft”-ul trebuie să țină pasul cu „statecraft”-ul: diplomația poate deschide uși, dar companiile trebuie să știe să treacă prin ele.

Al doilea e energia competitivă, unde România are un avantaj rar în Europa, de la gazul din Marea Neagră la nuclear și regenerabile, cu condiția să nu-l irosim în reglementări haotice. Al treilea e un stat care execută, nu doar legiferează, pentru că bani europeni avem, iar ce ne-a lipsit adesea a fost capacitatea de a-i transforma în proiecte. Al patrulea e geografia, pe care o tratăm prea des ca pe un risc și prea rar ca pe o oportunitate. Coridorul Odesa-Constanța-Galați, reconstrucția Ucrainei și rolul Mării Negre în arhitectura de securitate occidentală pot face din România un nod strategic, nu doar o zonă-tampon.

Niciunul dintre aceste lucruri nu se întâmplă de la sine. Ambiția unei țări nu se speră, se construiește, cu instituții, cu capital, cu oameni care rămân sau care se întorc.

De la România care recuperează la România care contează

Poate cea mai incomodă lecție europeană e aceasta: țările nu intră în criză doar când eșuează. Uneori intră în criză tocmai pentru că prima lor rețetă de succes și-a atins limita. Polonia caută trecerea de la integrare la leadership regional. Cehia încearcă să treacă de la producție la inovație. Portugalia s-a reinventat după un deceniu pierdut. Irlanda face din reinventare o metodă.

România intră acum în aceeași etapă. Miza următorilor douăzeci de ani nu e doar să fim mai bogați decât azi. E să devenim o țară care creează valoare și influență, nu doar una care recuperează diferențe. Primii douăzeci de ani ne-au adus în Europa. Următorii vor decide dacă România contează în ea.

Tocmai de aceea, cred că această aniversare nu trebuie să fie un bilanț festiv și nici un inventar al frustrărilor. Ea trebuie să fie momentul în care ne asumăm, ca societate, trecerea de la prima generație europeană a României la a doua. Pentru o Românie ambițioasă în 2047, alegerile se fac acum.