Înainte de Charlie Hebdo, preşedintele francez François Hollande stabilise recordul naţional, european şi mondial de impopularitate a unui şef de stat, 8%, după Charlie Hebdo a suit ameţitor şi efemer la 53%, numai pentru a avea de unde să recadă în semi-anonimat, într-o Franţă despre care unii îşi pun întrebarea: ce nu se potriveşte, ce nu merge cu ţara asta? Exact titlul acesta l-a dat recent avocatul şi eseistul Laurent Cohen-Tangui ultimei sale cărţi, în franceză, dar cu titlul în engleză (limba globalizării) – ”What’s wrong with France?”. Un titlu vădind o atitudine critică faţă de ceea se întâmplă cu ţara sa, în esenţă destabilizată de mondializare. Experienţa internaţională a autorului, precum şi spiritual său critic îl determină să analizeze rădăcinile ”răului” de care suferă astăzi Franţa, atunci când vine vorba de globalizare. Iar Cohen-Tangui crede că, dacă Franţa nu este capabilă să i se adapteze, asta se datorează faptului că, dincolo de dificultăţile sociale şi economice, mondializarea a smuls din rădăcini trăsături remarcabile ale spiritului şi comportamentului francez, anume strădania către excelenţă, precum şi identitatea naţională, niciodată negociabilă. Modelul francez, zice el, care a constituit vreme îndelungată un exemplu de urmat pentru multă lume, a fost conceput ”pentru o societate omogenă, structurată în jurul unui stat puternic, într-o lume de state-naţiuni”. Mondializarea, însă, erodează toate aceste temelii: puterea centralizată a statului, valorile republicane, calitatea superioară a elitelor administrative şi politice, viabilitatea sistemului meritocrat, modelul social etc., ea impune o adevărată ”reinventare” colectivă şi este respinsă de francezi, punct. Mai mult, aceeaşi mondializare a pus în discuţie mecanismele puterii, ideologii, funcţionarea tradiţională a Statului, a produs decăderea profesională a politicienilor, ”decuplaţi” de viaţa economică şi cea internaţională. Funcţia publică a fost politizată, ”dereglarea generalizată” a vieţii politice franceze a fost reflectată în ultimele câteva alegeri prezidenţiale. Această decadenţă a fost accentuată de slăbirea instituţiilor fundamentale – Parlamentul, media, societatea civilă, rolul lor de a apăra şi promova democraţia a slăbit, la fel puterea prezidenţială, de-a lungul anilor. Trebuie să fie identificată şi admisă, spune Cohen-Tangui, absenţa unei ”coloane vertebrale a responsabilităţii, a eticii politice, a spiritului critic, a unei exigenţe şi rigori intelectuale şi morale, a virtuţii” liderilor politici, economici şi sociali, într-o Franţă unde sensul civic a fost înlocuit de lipsă de răspundere şi de dezordine civică. Educaţia elitelor administrative este îndoielnică, ele nu identifică şi nu cunosc spiritul creativ contemporan, nu pot face faţă concurenţei externe, sau promova, într-un domeniu sau altul, vreo expertiză franceză. De asemenea, Franţa trebuie să-şi reînnoiască propriile capacităţi intelectuale, personalităţile care animă astăzi dezbaterea publică din ţară sunt mai degrabă ”figuri mediatice fabricate decât gânditori ai condiţiei umane, cu o vocaţie universală”. Puţin cunoscute peste frontiere, ele nu se pricep ”să asculte mersul vremurilor şi al lumii”, tind să vorbească numai de o ”Franţă a francezilor”, într-un cuvânt intelectualii francezi de astăzi îşi pierd audienţa. În egală măsură, nici veştile din economie, producţie şi piaţa muncii nu sunt mai bune. Francezii muncesc mai puţin decât ceilalţi occidentali din Uniunea Europeană, satisfacţia lor profesională este diminuată, sunt nemulţumiţi de salarii. Nu există remedii în ce priveşte diminuarea şomajului. În general, evoluţia societăţii franceze ilustrează marea falie dintre ideologie şi realitatea socială, slăbirea Republicii. Cu o şcoală producând inegalitate între indivizi de la vârste fragede, cu foşti imigranţi şi urmaşii lor împinşi către marginea societăţii, cu o urzeală socială deşirată, modelul republican actual apare ”ipocrit, schizofrenic şi neperformant”. Franţa s-a provincializat, crede autorul, adăugând că această ţară nu a priceput că poziţia ei faţă de globalizare este, înainte de toate, o stare nouă de spirit. El crede şi urmăreşte să ofere ţării sale o nouă conştiinţă a evoluţiei lumii, un sens al perspectivei istorice şi o coeziune în jurul unor noi politici publice.
Autorul spune corect la începutul eseului ”What’s wrong with France?” că această ţară a fost destabilizată de globalizare, că nu este capabilă să i se adapteze şi că francezii o resping. Apoi, prăvale o ploaie musonică de critici peste viaţa socială, intelectuală, economică şi politică franceză, concluzionând în final că Franţa trebuie să facă rost de ”o nouă conştiinţă a evoluţiei lumii”, adică să-şi însuşească o conştiinţă mondialistă. Şi astfel, două lucruri se dovedesc, deopotrivă. Primul, că domnul Laurent Cohen-Tangui nu este altceva decât un alt avocat sinistru al dezintegrării fibrei naţionale franceze, un ”colaboraţionist”. Al doilea că, de fapt, criticată de un avocat internaţionalist, Franţa rezistă în faţa ofensivei globalismului şi rămâne aşa cum o ştim şi o iubim: o Franţă a naţiunii franceze. Rămâne Franţa, patria francezilor.
