Cu 700.000 de exemplare vândute în 2010, albumul „Spiritus Dei” al trioului „Les Prêtres Chanteurs” (Preoţii cântăreţi) se situează printre cele mai bune vânzări şi la începtul acestui an.
Cine sunt cei trei solişti care intrepretează 14 melodii, printre care „Ave Maria” şi alte piese de muzică sacră, dar şi „Quand on n’a que l’amour” („Când n-ai decât dragoste”) al lui Jacques Brell sau „Hallelujah” lui Leonard Cohen şi chiar un cover după „Il faudra leur dire” al lui Francis Cabrel, îmbinând muzica religioasă cu ritmuri mergând până la pop-rock.
Jean-Michel Bardet este paroh la biserica din Gap, dar a studiat pianul şi trombonul la Conservator, şi în timpul liber a cântat uneori în Orchestra Naţională din Lyon. Charles Troesch a fost hirotonisit recent, în copilărie a fost băiat de cor, are o diplomă în vânzări şi relaţii cu clienţii şi a lucrat în trecut la „Printemps-Haussmann” şi apoi la „Disneyland” ca barman. O evoluţie incredibilă, dar reală. Iar vietnamezul Dinh Nguyen Nguyen, seminarist, este autodidact.
Ideea de a forma un grup care să dea concerte îi aparţine episcopului Jean-Michel Falco, care s-a inspirat din existenţa grupului irlandez „The Priests”. Episcopul căuta o modalitate de a finanţa construirea unei noi biserici, „Notre-Dame” din Laus, în Alpii Superiori, şi achiziţionarea echipamentului informatic al Şcolii Sainte-Thérèse din Mahazoarivo în Madagascar.
Succesul concertelor la Marsilia, Paris, Rouen şi în alte oraşe din Franţa, apoi al discului a depăşit aşteptările. Invitaţi la emisiuni de televiziune, acordând şedinţe de autografe, intervievaţi, protagoniştii acestui „boy band” insolit, care fac săli pline ca adevăratele staruri ale showbiz-ului, au declarat că toate cântecele lor „au punct comun, faptul că vorbesc despre dragoste. Dragostea pentru Dumnezeu sau cea dintre oameni”.
„Unii sunt intrigaţi şi se întreabă dacă suntem cu adevărat preoţi”, povestea Charles Troesch, încântat de ideea de a „sparge clişeele şi de a arăta că există şi o viaţă după slujbă”.
În luna aprilie a acestui an, „Preoţii cântăreţi” vor lansa cel de al doilea album, care va cuprinde şi reluări ale unor piese de Jean-Jacques Goldman şi Daniel Guichard.
Întrebat dacă succesul acestei muzici sugerează o revenire la credinţă şi dacă nu se teme de efectul pe care acesta l-ar putea avea el asupra preoţilor, episcopul Di Falco a explicat că există mulţi oameni în societatea neliniştită a zilelor noastre care caută spiritualitate, linişte sufletească, indiferent de existenţa sau nu a unei laturi religioase. Desigur, există melodii ale căror cuvinte nu reprezintă exact ceea ce ar putea cânta un preot. Este cazul piesei „Hallelujah” a lui Leonard Cohen, pentru care episcopul a rescris, cu acordul autorului, textul, transformându-l într-un fel de imn închinat creaţiei. Iar în ceea ce priveşte pietatea preoţilor, ea nu este în pericol pentru că, adaugă episcopul, „ei ştiu că succesul este efemer, îl trăiesc liniştiţi şi nu se consideră Pavarotti”.
Poveste de dragoste între un dirijor şi orchestră
Yakov Kreizberg
Nu departe de Franţa, unde fratele său vitreg, Semyon Bychkov, este foarte cunoscut, Yakov Kreizberg conduce Filarmonica din Monte Carlo. Considerat unul dintre cei mai importanţi dirijori ai generaţiei sale, Kreizberg este apreciat pentru stilul său atletic şi clar, cu o tehnică a baghetei largă şi descriptivă şi pentru fina combinaţie de precizie şi expresie emoţională. Deşi nu are o discografie foarte bogată, ea se remarcă prin operele înregistrate şi prin calitatea interpretării orchestrale. Prima lui înregistrare cu Orchestra Simfonică din Viena, cu „Simfonia nr. 7” de Bruckner, a fost nominalizată la Premiile Grammy, în 2006. La sfârşitul anului 2010 a înregistrat la OPMC Classics un triplu CD cu cele mai importante balete ale lui Stravinsky.
După studii cu Ilya Musin, profesorul lui Valeri Gergiev şi Iuri Temirkanov, Kreizberg, născut în 1959 la Leningrad, cum se numea atunci Sankt Petersburg, a emigrat în Statele Unite, unde a dirijat frecvent orchestre naţionale şi spectacole la Opera din Chicago. Arta lui a înflorit însă în Germania şi în Mare Britanie, împărţită între sălile de concert şi operele „Convent Garden” şi cea din Glyndebourne. În 1988 a fost director muzical al „Teatrului Municipal” din Krefeld, în Germania, şi apoi, între 1994 şi 2001, director muzical al „Komische Oper” din Berlin, îndeplinind concomitent rolul de dirijor principal al Orchestrei Simfonice din Bournemouth. În 2003 a devenit director artistic al Orchestrei Filarmonice a Olandei şi dirijor principal al celei din Viena, iar din 2008 conduce Filarmonica din Monte Carlo. Repertoriul lui s-a îmbogăţit constant şi este atipic pentru un dirijor rus, fiind format în principal din creaţii ale literaturii muzicale austriece şi germane, de la Beethoven la Mahler, chiar dacă este şi un strălucit dirijor al operei lui Şostakovici.
„Când aveam 5 ani, îşi aminteşte Kreizberg, un profesor a venit la noi şi a cântat la pian o suită de note în diverse ritmuri. Mi-a cerut să cânt ce auzisem, apoi i-a spus mamei: «Fiul dumneavoastră are un auz absolut şi un profund simţ al ritmului»”. Aşa a început studiul la pian, care a durat doi ani, până când a intrat la Liceul Glinka din Leningrad. Adora să cânte în cor, dar dorea să compună. A scris piese pentru pian, care au fost cântate în şcoală. A ştiut însă foarte devreme că va deveni dirijor. Sunetul orchestrei îl transporta parcă în altă lume şi, după un concert, acasă, îşi punea discuri şi îşi imagina că dirijează. La 15 ani fusese la Ilya Musin, cu care a studiat mai întâi o sonată de Beethoven, pentru a înţelege mai bine structura muzicală, sonorităţile care trebuiau privilegiate, culoarea. Dar plecarea din ţară a intrerupt acest studiu. La New York i-a întâlnit pe Erich Leinsdorf, Leonard Bernstein şi Seiji Ozawa. Amintirile despre rigiditatea primului, despre trecerea rapidă „de la monstru la înger” a celui de al doilea şi despre importanţa acordată gesticii de Seiji Ozawa au fost importante, dar nu determinante. Partiturile de Strauss, adnotate de Fritz Reiner, care îl cunoscuse pe compozitor, oferite de Bernstein, i-au revelat echilibrul în sonorităţile acestui univers atât de complex. Dar marea diferenţă dintre orchestrele americane şi cele europene l-a determinat să revină pe bătrânul continent. „Americanii, spune el, au tendinţa de a nu produce nicio tensiune când cântă pianissimo”.
La Berlin, un loc important în activitatea lui l-a ocupat Komische Oper, pe care a condus-o un timp. „Cântecul este la originea muzicii şi lucrul cel mai natural pentru fiecare dintre noi, explică Kreizberg. Opera este o şcoală primordială pentru orice dirijor”. A venit însă la Monte Carlo datorită muzicienilor de aici. „Prima dată când i-am dirijat a fost un coup de foudre. 70 dintre ei au scris curţii princiare cerând numirea mea. Aspiram de mult la echilibrul unui post fix, dar nu m-am gândit niciodată că asta se va întâmpla dintr-o adevărată poveste de dragoste.”
