Din când în când, printre vizitatorii Palatului Regal al Marii Britanii se mai strecura şi câte un hoţ, care reuşea să înşele vigilenţa Serviciului de securitate al Maiestăţii Sale Regina Elisabeta a II-a. Un astfel de intrus, rămas peste noapte în palat, a avut curiozitatea să guste din vinul regal. Tacticos, a luat o sticla, i-a scos cu grijă dopul şi şi-a turnat licoarea în pahar. După ce s-a servit, a pus aprobator dopul şi a aşezat sticla de unde o luase.
A doua zi se descoperă că în palat a rămas un individ deprins la furăciuni de suvenire care, culmea, a mai avut şi tupeul să bea din vinul Maiestăţii Sale. Şi pentru ca povestea să fie credibilă, este admisă presa, care a filmat corpul delict. Seara pe canalele principalelor televiziuni londoneze, odată cu relatarea insolitului eveniment şi criticile la adresa Serviciului de securitate, este prezentat şi corpul delict.
Diplomatul de serviciu la Ambasada României din Londra avea televizorul deschis şi urmărea transmisia. Mare surpriză însă. Când corpul delict este prezentat în prim-plan, recunoaşte eticheta unuia dintre renumitele soiuri de vinuri româneşti. În zilele următoare o adevărată avalanşă de apeluri telefonice la ataşatul comercial prin care se solicitau informaţii despre noul furnizor al Casei Regale Britanice şi ce şanse sunt pentru achiziţionarea de către colecţionari şi consumatorii rafinaţi a preţiosului vin.
Depeşele diplomatice circulau cu viteză în ambele sensuri şi toţi se întrebau cine şi când a furnizat vinul, fiindcă, oficial, nici la ambasadă şi nici la Ministerul Afacerilor Externe nu se cunoştea nimic.
Teama şi emoţiile au pus stăpânire pe cei care trebuiau să dea explicaţii şefului statului român, dacă acesta va afla şi-i va întreba. Şi cum nu ştiau, evident că nu doreau să se afle.
Vinul fusese dăruit reginei de către Jullien Amery, preşedintele Joint Intelligence Comitte (staff-ul Comunităţii de Informaţii a Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord), cel mai de taină sfetnic al reginei. Acesta primise vinul de la George Pop, care, la rândul sau, îl avea cadou de la… şeful Serviciului contraspionaj britanic din Departamentul Securităţii Statului al Republicii Socialiste România.
Cine sunt personajele?
George Pop a rămas în memoria contemporanilor săi ca un om de afaceri britanic de origine română care s-a ocupat, între altele, de intermedierea contractelor româno-britanice pentru achiziţionarea şi ansamblarea în România a avioanelor „BAC”, în condiţiile unei acerbe competiţii cu avioanele americane „Boeing”. Pentru un cerc mai restrâns de avizaţi, avocatul George Pop era cunoscut şi ca un prieten al Intelligence Service-ului, calitate în care contraspionajul românesc (secţia britanică) îl proteja „oficial” şi îndeaproape, de fiecare dată când venea în ţara natală.
Înainte de a deveni supus al Coroanei Britanice, George Pop a avut o linie a destinului destul de aventuroasă şi demnă de o ecranizare pe măsură.
Imediat dupa război, tânărul George Pop se înscrie în Partidul Comunist Român şi obţine postul de secretar al Primăriei Clujului. Tentanţiile vârstei l-au împins la săvârşirea unor neregului financiare şi, pentru a scăpa de anchetă şi pedeapsă, a trecut graniţa în Ungaria.
Se descurcă cu limba şi oamenii, fiind adăpostit şi ajutat să treacă frontiera în Austria, de unde ajunge în Germania. Aici este adoptat de legionari, care îi susţin studiile de drept la Universitatea din Strassbourg.
Nu rămâne în Germania. Destinaţia sa era Legaţia României de la Londra, unde se afla şi de unde a început cariera de succes în Marea Britanie a altui transilvănean, Ion Raţiu.
Ajuns la Londra, recurge la „ultima soluţie” a bărbatului falit: o nevastă. Se căsătoreşte cu Ellen, fiica unui acţionar la Jokey Club, o reţea internaţională a grupurilor elitiste în care se intră destul de greu, prin vot secret, fiecare vot „contra” anulând şase „pentru.”
Ion Raţiu îl ajută 700 de lire sterline, sumă cu care deschide un salon de cosmetică pentru Ellen.
Întreprinzător, George Pop pune pe picioare şi o afacere cu lame de bărbierit „Wilkinson”, pe care le desface, „la negru”, în România, în parteneriat cu funcţionarul Balica, de la Agenţia economică a Marii Britanii din Bucureşti. MI 5 se face că nu vede, Direcţia Generală a Securităţii Poporului se face că nu înţelege şi din afacere câştigă toţi.
Dincolo de partea pragmatică a vieţii, ca şi Ion Raţiu, George Pop era animat de puternice şi sănătoase sentimente naţionale româneşti, făcând parte dintre transilvănenii exilului cu inima înfăşurată în tricolor.
În excelentă conivenţă cu autorităţile ţării adoptive, George Pop a reprezentat în România importante interese de afaceri britanice. Despre câştiguri şi pierderi, poate cu un alt prilej. De câte ori venea în Bucureşti, „trăgea” la Intercontinental, întotdeauna la apartamentul său preferat, numărul 410. Apoi, apela room service-ul şi comanda:”Băiete, ţipirigul meu!”. Adică o sticlă de whisky şi câteva de apă minerală, numai Borsec. De ce îşi numise aşa băutura sa preferată nu a spus, deşi destui curioşi l-au întrebat.
Călătoriile de afaceri în România i-au facilitat numeroase contacte de nivel. A fost primit, în cadrul unei delegaţii oficiale britanice, şi de către Nicolae Ceauşescu. A avut o strânsă, poate mult prea tare, relaţie cu generalul Ilie Ceauşescu şi cu unii dintre colaboratorii şi subordonaţii acestuia.
Pentru întâlniri speciale şi de taină, cu anumiţi români, care puteau călători în străinătate, îi invita în principatul Andorra, din Munţii Pirinei, situat la graniţa dintre Spania (provincia autonomă Catalunya) şi Franţa.
Pe celălalt personaj din povestea vinului românesc la Buckingham Palace, lordul Jullien Amery, am mai avut prilejul să-l prezentăm. A făcut carieră în Intelligence Service şi în diplomaţia politică secretă, fiind specializat, între altele, în problemele româneşti şi iugoslave. A avut permanent deschise uşile unor înalţi demnitari, între care cel mai frecventat era Emil Bodnăraş, ale cărui bune oficii au solicitate pentru deblocarea relaţiilor Marii Britanii cu China.
De ce Emil Bodnăraş? Fiindcă acesta avea, din perioada moscovită a tinereţii lui, o relaţie excelentă cu prea-puternicul Khang Sheng, fost student la Universitatea Cominternului pentru Extremul Orient. Acesta a devenit ulterior un înalt demnitar responsabil de securitatea Chinei în perioada Revoluţiei Culturale, dar şi un apropiat al lui Zhou Enlai, primul premier al Republicii Populare Chineze, una dintre cele mai importante personalităţi ale Chinei moderne.
Pe un alt plan, personal, dar nu şi secundar, George, fiul lui Emil Bodnăraş, şi-a efectuat studiile masterale în Marea Britanie. Deloc întâmplător, în inginerie aeronautică, cu stagiatura la Compania Rolls-Royce, al cărei reprezentant în Romania era… George Pop! George nu a ajuns la studii în Marea Britanie ca urmare a intervenţiei tatalui său, ci la recomandarea unui bun prieten al Albionului, şeful catedrei de aerodinamică din facultatea de profil a Institutului Politehnic din Bucureşti.
George Bodnăraş s-a bucurat în Marea Britanie de o atenţie de excepţie, pregătindu-i-se şi un mariaj cu fiica unui bancher englez. Aceasta a venit la Bucureşti să câştige, fără sorţi de izbândă însă, simpatia viitorilor socri. A izbucnit chiar şi un scandal de familie „mai sonor”, iar tânăra a dat să plece. Un „special” de la Londra a fost trimis să o convingă să se sacrifice. Nicolae Ceauşescu a aflat şi l-a chemat pe Emil Bodnăraş, cerându-i să-şi pună ordine în familie.
După 1989, George Pop şi Jullien Amery au avut un rol important în rebranduirea unor demnitari ai regimului comunist, dar şi în unele afaceri care au intrat în atenţia anchetatorilor şi justiţiei din Marea Britanie. Afaceri cu iţe încurcate prin România şi care continuă să le dea frisoane pionilor de la Bucureşti.
