După ce Dumnezeu a făcut neamurile, tare multe necazuri au tot dat peste români. Şi atunci, ca să le mai ia din necaz, Cel de Sus le-a dăruit întru mângâiere lacrima. „Plângeţi şi-o să mai treacă din durere, le-a zis Cel de Sus, adăugând îngăduitor: Şi lacrimile voastre se vor aduna într-un iaz mic…”.
… Şi aşa a apărut Marea Neagră.
2. Irina Covaci, soţia scriitorului Boris Covaci (cu bunel împuşcat la Ivdel şi bunică decedată în Siberia), pe când era mică aflase în Taiga de la părinţi că cea mai mare sărbătoare a anului este Paştele, şi-atunci a întrebat-o pe bunica ei:
– Când va fi Paştele?
– Mâine, i-a răspuns aceea.
A doua zi copila s-a sculat cu noaptea-n cap şi i-a spus fratelui ei mai mic:
– Scoală, Vasile, că azi e mâine.
Îmi povesteşte un domn (aşa-şi zicea, „eu sunt domn, domnilor”) pre numele lui Constantin Constantin:
– Eu când am venit din închisoare, băiatul meu avea 19 ani, stătea în poartă şi, când i-am dat „Buna ziua”, nerecunoscându-mă, în loc să-mi răspundă la bineţe, m-a întrebat: „Dumneata pe cine cauţi, tovarăşe?”. Iată ce făcuseră antihriştii din tată şi fiu, doi „tovarăşi”. Şi abia când am început să plâng m-a recunoscut: „Plângeai ca bunelul, când i se făcea dor de tine”, mi-a zis mai târziu. În loc să se bucure, se speriase. Se temuse să mă invite în casă, m-a ţinut în prag până a ajuns maică-sa, adică nevastă-mea, de nu ştiu unde, şi mi-a spus să intru în casa pe care o ridicasem cu mâinile mele, dar care între timp mă uitase şi ea.
4. La Academia Domnească de la Suceava, care a activat în timpul lui Alexandru cel Bun, dar şi al altor voievozi, feciorii de domn şi de mari boieri învăţau să vorbească în diferite limbi: valahă, latină, slavonă, grecească ş.a.
După absolvirea ei, foştii învăţăcei – de regulă, tineri gălăgioşi şi arţăgoşi – erau trimişi obligatoriu la mănăstiri ascunse în munţi sau codri, unde timp de un an de zile aceştia urmau să înveţe să tacă.
Mănăstirea Căpriana
Una dintre ele, bănuim, fusese şi Căpriana, numită în hrisoavele lui Alexandru cel Bun mănăstirea Vişnoveţ.
Şi acum aici înveţi tăcerea, ca pe un text nescris de evanghelie.
Pe călugării nevorbăreţi, pe care-i crezi, după o jumătate de zi de tăcere, că ar fi muţi din născare, îi descoperi că nu-s străini graiului, abia când îi auzi cântând în corul mănăstirii sau când îi asculţi citind la vecernie aceleaşi texte pe care alţi călugări din alte veacuri le-au citit, întru a-i învăţa ştiinţa grea a ascultării, feciorilor de domn sau de mari boieri.
E şi tăcerea o artă care trebuie învăţată. Ca şi modestia sau resemnarea.
La Căpriana asculţi enoria de aici rugându-se şi descoperi că nu totdeauna psalmii, ca să se facă auziţi, au nevoie de cuvinte.
5. Un călugăr Mihail, de la mănăstirea Saharna: pe jumătate sfânt, pe jumătate caricatură. Noaptea dormea într-o chilie de sub pământ, cu apă de izvor pe jos, iar ziua, după ce scutura broscuţele care i se aciuau pe pătură, stătea mai mult pe dealurile de piatră de deasupra mănăstirii, ca să se încălzească.
Când vorbea mai mult tăcea, şi când tăcea, mai mult vorbea.
Murdar pe dinafară şi curat pe dinăuntru.
Ţinea postul de jur împrejurul anului, dar consuma lăcuste, ca sfântul Ioan Botezătorul, şi diferite gâze, pe care le introducea de vii în gură, după ce mai întâi îşi cerea iertare de la ele.
Când copiii îl zădărau cu:
– Bună-i carnea de lăcustă?!,
zicea:
– Ia şi-o gustă!
6. O femeie din Leuşeni: după război i s-a dărâmat casa, i-a fost luată de dealurile care lunecau la vale, şi de trei ori a ridicat-o la loc. A fost îndemnată să şi-o facă în altă parte şi ea a refuzat de fiecare dată.
Motivul? Bărbatul i se pierduse „fără veste” în război. Era sigură că se va întoarce.
– Şi dacă vine şi nu găseşte casa la loc, ce-i spun?! Când a plecat, aşa mi-a vorbit omul meu: să ai grijă de casa noastră. Şi ea ba se duce la vale, ba trece gardul vecinului… Iar eu trebuie s-o aduc înapoi…
7. L-am întrebat vara trecută pe un călugăr bătrân, Varlaam, autor de versuri creştine (câteva dintre acestea au fost tipărite în „Literatura şi Arta”), pe care l-am găsit cu sapa în mână într-un lan de lângă mănăstirea Saharna:
– Ce scrii cu sapa, părinte?
– Scriu rugăciuni, fiule! Mi-a răspuns acesta, dându-mi de înţeles că atunci când pui suflet în ceea ce faci – prăşeşti, construieşti, modelezi, scrii etc. – este ca şi cum te-ai ruga Celui de Sus, că cine face bine ceea ce face ca şi cum s-ar afla în rugăciune, iar cine face rău ceea ce face ca şi cum ar simula ruga.
Rugăciunile deci nu se fac obligatoriu în genunchi. Prăşind, zidind, scriind, învățând, vorbindu-ne corect limba – dacă o facem cu mult suflet – este ca şi cum i-am aduce elogii Celui de Sus, care şi-a dorit această lume perfectă.
