Are caracter? Greu de răspuns. A fost culegătoare de scame și de contracte pe la guvernul Adrian Năstase. S-a mutat la liberali pe postul de simpatie a lui Stolojan și a ajuns consilieră de București. S-a lipit la ce avea să devină mai târziu o adevărată bandă, dar a vrut mai mult. S-a mutat la Cotroceni pe mai multe posturi. S-a făcut și pedistă, neizbutind să facă diferența dintre ideologie și afaceri. Orice apropiere de curentele politice are aparența unei coliziuni. Așa că ar prefera o raportare la business și la politică. Pentru ea, rămân cam același lucru. De când a făcut primul pas la curtea Cotrocenilor n-a găsit nici ziua, nici noaptea în care să-i spună măcar o dată un nu lui Traian Băsescu. Ea nu are personalitate. Are mesaj. Transmite totdeauna ce gândește celălalt. Sau face. Mesaj și mesagerie. Nimic altceva.
Are școală? Face parte din producția de diplome la minut a României. Case closed, vorba polițaiului lovit la prințip. Nu știe ce-i cu regalitatea și cu Uniunea Europeană. Este celebră pauza de cultură generală în privința Norvegiei. Pocește cuvintele ca și EBA, semn că și ea le-a învățat fie în Dorobanți, fie în autobuzul de București. Chiar și vocea o trimite spre o anume categorie. Un chițăit țâfnos nu poate ascunde o înălțime a gândirii. Cu atât mai puțin un caracter. Ca să nu mai vorbim de onoare.
De fapt, ce știe „onorata” despre onoare? Cam ce știe și despre magnanimitate. Nu și-a așternut gândurile și n-a întrebat-o nimeni de așa ceva. S-ar putea chiar să nu se fi gândit nicodată. E greu de crezut că seara târziu, alături de „onorabilul” Cocoș, meditează la un asemenea subiect. Sau că poartă o discuție semantică. N-ar fi exclus ca într-o bună zi cea copleșită cu titluri de onoare să fie auzită întrebându-se, oare ce să fie aia onoare? O poșetă invizibilă în care stă caracterul unui om? Ceva care se obține cu o vopsea de păr? Cade onoarea dacă nu folosești șamponul potrivit? Nu râdeți! Câți compatrioți știu ce-i aia onoare? Mulți, foarte mulți! Sau foarte puțini. Fiecare poate încerca un răspuns. Ce-i mai grav este că mulți nu s-au întrebat niciodată. Şi nici nu-i interesează. Pot trăi foarte bine și fără. O fi făcând și ea parte din această categorie? Lucrurile nu sunt deloc simple. O fi cineva de acord că o ploaie de distincții, diplome și medalii nu poate aduce neaparat onoare? Nici măcar onorabilitate. Unii chiar o mai scot la vopsea. Chiar fără onoare au ajuns la o oarecatre onorabilitate. Şi nu mai traversează nici o criză de identitate.
Să ne întoarcem la multul poșetelor și al titlurilor de cetățean de onoare. Conțin acestea o brumă de onoare? Ciuciu! Dimpotrivă! Cu cât mai multe poșetele și titlurile, cu atât mai multe și fluierăturile și înjurăturile. Geaba! Toate acestea nu astâmpără foamea de a fi cineva într-un soi de deșert.Dimpotrivă,o umflă ca pe o gîlmă de carne pe fruntea unui om condamnat de pe crengile geneticii sale. Important de ținut minte. Şi proștii, și analfabeții, și bețivii, când întâlnesc un om de onoare, își țin gura și își scot pălăria. Onoarea calmează, impune, iluminează, emană generozitate și umilință. Pe ticăloși chiar îi sperie. Fug de ea ca de dracu’. E ca un zăcământ de bucurie și de speranță că cineva îl duce prin univers. Şi ai sentimentul presant ca nu fluctuează. Simți că a venit cu el și că îl însoțește până la hotarele vieții. Chiar și după ce a murit, onoarea unui om colindă multă vreme în jurul numelui său. Oricât te-ai strădui, nu o poți captura şi nici împrumuta. N-o poți cumpăra și nici arunca. Dacă o pierzi, înseamnă că nu ai avut-o. Te-ai amăgit doar cu o spoială. Onoarea nu este ca o legumă sau ca un fruct. Azi arată ca o fărâmă de frumusețe, mâine pălește și peste o sătămână se împute. Onoarea este egală cu ea însăși. Înfrumusețează omul și nu pretinde a fi onorată de o persoană sau de o instituție.
Este ea un cetățean de onoare? Lunga colectă de titluri într-ale cetățeniei din urbele chinuite de tot felul de granguri porniți să-i pupe mâna pentru a-i stoarce banii din pix nu-i decât o disperată nevoie de spoiala onorabilității. Un fond de ten aplicat în fața oamenilor, un soi de shopping public care mai mult dezbracă omul în mijlocul târgului decât să-l îmbrace frumos și să-i ascundă defectele. Toate titlurile și toate funcțiile abia dacă mai contează puțin la ten, la șolduri și la buze. Ca și poșetele și ca pantofii cu toc de 12 centimetri. Conturează un portret și strigă mereu despre un caracter!
Cât despre onoare și onorabilitate, inclusiv despre calitatea cetățeniei la acest exemplar, mai bine să priviți spre înaltul cerului. Gândiți ce vreți. Ziceți ce vă vine.
Pe înălțimile albastre se văd adeseori avioanele. Şi, câteodată, gâștele călătoare!
