Joacă Halep! Alarma pusă să sune la 7.00 fix. Cafea, pateuri, sîmburi de nucă și caju. Un prieten din provincie ajuns în București după miezul nopții întîrzie, deși ne înțeleseserăm destul de clar. Dimineață ne trezim la 7.00, ca să vedem de la început meciul Simonei Halep. Am convenit că este un meci-cheie în cariera ei. Ori trece peste blocajul australian, ori cade de pe primul loc.
– Ce faci, omule, începe meciul!
Prima minge, primele palpitații. Ce contează? Este doar începutul. Simona joacă în stil mare, cu o anume nepăsare, ca să nu zic inconștiență. Break! Tare de tot. Nemțoaica are o față încremenită. Nici nu rîde, nici nu plînge. Arată doar puțin îmbătrînită. La cît efort presupune performanța în tenis, nu mai rămîne loc de cochetărie. Simona conduce cu 2-0. Îmi frec palmele și strig:
– Hai odată! Am început perfect! Avem șanse.
Adevărul este că picioarele solide, de macara umană, ale Angelei Kerber mă înspăimîntă. Cît o fi de tenismenă, dar cît este de atletă față de Simona.
Se face 3-0. Strig iar:
– Coboară, mă, nu auzi! E meci mare!
– Imediat, imediat, să termin cu bărbieritul!
Strîng pumnii. Retur fabulos Kerber. Îmi mușc buzele. Poate că m-am grăbit. Cu nemții nu-i de joacă. La fotbal circulă o zicală. Pe nemți să nu-i crezi niciodată învinși pînă n-au urcat în autocarul care îi duce spre casă. Așa și cu Kerber.
Se face 4-0. Mașina de tenis atletic nu răspunde. Parcă ar fi anesteziată.
– Hai, omule! Este e necrezut.
– Ce-i așa de necrezut?
– Cum joacă nemțoaica și cum joacă Halep.
– Cum?
Se face 5-0.
– Bătrîne, se termină meciul!
– Cît este scorul? strigă ardeleanul meu din baie.
– Mi-e frică să-ți spun.
Iese agitat.
– Cum s-a făcut 5-0? Eu știam că începe la ora 7.00, nu la 6.00!
A început la 7.15 și este deja 5-0. Ardeleanul meu crede că scorurile în tenis merg după viteza gîndirii lui.
– Cum să fie 5-0 în zece minute?
– Au trecut deja 15!
Se face 5-1 pentru Simona!
Îmi vine o idee și-i zic:
– Du-te și stai în baie și mai fă un duș. Poate cîștigă!
Se face 5-2, crește la 5-3, am palpitații și mi-e frică de 5-4. Dar vine și acesta. Mașina germană prinde viață. Din impenetrabila Kerber începe să se vadă marea campioană. Mă ia cu frig. Ca în meciul cu Lauren Davis, n-am mai suportat. M-am întors cu fața în pernă și am redus totul la auz. Tensiunea era mai ușor de suportat numai pe urechi. Am și adormit. M-am trezit singur. Dormisem aproape 10 minute și se juca același ghem. Dacă mai prindeam un meci din acesta, făceam infarct. Mă duc iar în pat și mă îngrop în pernă. Poate așa cîștigă.
Se face 6-4 și încep să țip. Ardeleanul meu strigă și el din baie:
– E mai bine?
– Gataaa! Am luat primul set. Stai acolo!?
Setul doi a fost un dezastru. Angie Kerber înflorea. Parcă i-a apărut și un mic surîs. Ba, la o minge, trage cîteva țopăieli cu genunchii la piept, în stilul lui Șumudică. E veselă. S-a redresat. Începe să creadă că prinde finala. Simona e mai stinsă. Prea multe mingi cad la cîteva degete de linie. Începe să nu-i mai iasă aproape nimic. Nemțoaica înflorește și egalează.
În setul trei n-am văzut aproape nimic. N-am rezistat să urmăresc meciul decît pînă la 5-5. Am plecat din fața televizorului și m-am mutat cu tot calabalîcul undeva pe scară. Abia se mai auzea cîte un ton mai ridicat al comentatorului. Cînd nu-i deslușeam vorbele, cîștiga Kerber. Cînd înțelegeam, strălucea Simona. La primul match point pentru Kerber am ieșit în curte. La al doilea, am intrat și eu în baie.
– Stai aici!? Poate recuperează! Mie mi-ar fi plesnit nervii, mi-ar fi tropăit inima, aș fi plîns sau aș fi luat-o la fugă.
Și recuperează. Ura! Avem o șansă. Și Simona, cea care se prăbușea spre sfârșitul meciurilor, renaște. Este curajoasă. Trimite mingi riscante, la limita imposibilului, poate chiar a inconștienței. E meci, nu glumă. Nu este pentru cardiaci și pentru papă-lapte. E meci pentru revoluționari, pentru protestatari, pentru aventurieri, pentru geniali, pentru caractere tari.
Se aude un strigăt din pădure. Este un vecin care urlă. Ori l-a mușcat cîinele, ori a cîștigat Simona Halep!
Ieșim din baie. Țopăim amîndoi ca niște copii. Doamne, cît de mult depinde psihologia noastră de români de cum joacă Simona! Și este singură. De-am avea patru, cinci fete ca ea, am fi un popor optimist. Dacă ar pricepe imbecilii și poamele de politicieni ce nevoie teribilă avem de asemenea victorii! Și ei pierd cu încăpățînare, lăsîndu-ne sufletul agățat numai de curajul și de ambiția Simonei Halep.
@IQ100 *Ei! cum le spui dumneata, sa tot stai s-asculti; ca dumneata, bobocule, mai rar cineva.* ( Efimita). Doare, te doare tare?