Povestea „statului paralel”, spusă la Bruxelles: „Nu există nicio îndoială”

ALDE a dat publicității textul discursului pe care l-a susținut Călin Popescu-Tăriceanu, la reuniunea grupului ALDE din Parlamentul European pe 25 septembrie. Conform textului, în  intervenția sa Tăriceanu a vorbit despre interferența serviciilor în justiție,  afirmând că „în ultimii 12 ani, societatea românească și instituțiile democratice au fost capturate pas cu pas de un sistem meta-legal și subteran, denumit „stat paralel” sau „stat polițienesc” orchestrat de Serviciul Român de Informații și Direcția Națională Anticorupție cu nerespectarea legislației și a Constituției, conducând la un număr foarte mare de abuzuri ale drepturilor și libertăților individuale”.

Vă prezentăm declarația lui Tăriceanu, integral

“Statul de drept în România”

Bruxelles, 25 septembrie 2018

La 23 mai 2015, directorul de atunci al Serviciului Român de Informații, George Maior, explica rostul instituției sale încadrate cu o schemă îndestulătoare de personal și cu o alocație bugetară generoasă: „M-aș vedea ca un fel de creier al statului”. Când a fost rostită, această afirmație a fost oarecum ignorată, dar, recent, a devenit clar că oficialul prezenta de fapt realitatea. Începem să descoperim că Serviciul Român de Informații, cel mai mare de acest gen din Europa în privința personalului și a resurselor, a încheiat în ultimii zece ani cel puțin 65 de protocoale secrete, numite „protocoale de cooperare”, cu diferite instituții importante ale statului, inclusiv cu toate entitățile care alcătuiesc sistemul judiciar. Acestea au fost încheiate în numele „securității naționale” și au plasat efectiv toți judecătorii, procurorii și funcționarii publici sub comanda și controlul ofițerilor de informații.
Din cele 65 de protocoale secrete pe care le cunoaștem până în prezent, doar trei au fost declasificate: protocolul dintre Serviciul Român de Informații și Procuratura Generală, protocolul cu Consiliul Superior al Magistraturii și protocolul încheiat cu Înalta Curte de Casație și Justiție. Aceste protocoale secrete au contribuit la crearea unui sistem subteran și meta-legal care a permis ofițerilor de informații să aibă un rol în selectarea și construirea dosarelor penale care urmau să fie lucrate de procurorii anticorupție pe baza informațiilor secrete ce le erau furnizate. În plus, protocoalele prevăd că, în termen de 60 de zile, procurorii anticorupție trebuiau să raporteze către SRI cu privire la stadiul investigației și a modului în care au fost folosite informațiile primite.

Prin urmare, nu este surprinzător faptul că datele statistice privind cererile de mandate de interceptare înregistrate între 2010 și 2015 au arătat că instanțele au primit în total 109.900 de cereri, dintre care 102.700 au fost aprobate, ceea ce înseamnă o rată de aprobare de 93,4%.
Deoarece fiecare solicitare a vizat minimum de 3 persoane, se estimează că 300.000 de cetățeni au avut telefoanele ascultate. Din totalul de 102.700 de solicitări de interceptare aprobate de instanțele din România, iar 4.000 au fost aprobate de Înalta Curte de Casație și Justiție. De jurisdicția Înaltei Curți țin cazurile în care sunt cercetați parlamentari, miniștri, proprii judecători, judecătorii Curții Constituționale și procurorii Parchetului General. Rezultă că, într-o perioadă de cinci ani, au fost emise 4.000 de mandate pentru interceptarea a cel puțin 4.000 de demnitari și înalți oficiali ai statului.

Aceste statistici nu sunt doar îngrijorătoare, ci și grăitoare. Ele dovedesc că instituțiile de forță ale statului au fost folosite inadecvat și neconstituțional. În mare măsură, România a devenit un stat polițienesc cu o democrație controlată à la Putin. Numărul impresionant și nejustificat de mandate de interceptare și protocoalele neconstituționale încheiate de Serviciul Român de Informații cu instituțiile sistemului judiciar distorsionează grav lupta anticorupție din România. Chiar mai important, acestea demonstrează că în timp ce își proclamă independența față de orice influență politică, sistemul judiciar român a devenit dependent de voința serviciului secret. Mărturia fostului șef al Serviciului este fermă: mai mult de un deceniu, sistemul judiciar a fost făcut să gândească cu mintea serviciului de informații și să acționeze la comanda lor.
Nu există nicio îndoială că statul de drept a devenit o problemă centrală în viața publică din România. Aceasta nu înseamnă, după cum ar putea să-și imagineze unii privind din afară, că există o dezbatere publică amplă a subiectului care să implice studenți, politicieni și filosofi, alături de politicieni, magistrați și jurnaliști. Există de fapt o singură definiție simplă, oficială și influentă a statului de drept, dată la 4 septembrie 2012 de fostul președinte al României, Traian Băsescu, într-un discurs adresat ambasadorilor acreditați la București: „Instituțiile statului de drept în România sunt Consiliul Superior al Magistraturii, Parchetul General, Direcția Națională Anticorupție și structurile de securitate națională”. Așa cum l-a impus în mod eronat în cursul celor două mandate de președinte, „statul de drept” a devenit în România doar un instrument coercitiv al statului. Prin urmare, „lupta anticorupție” nu a devenit nimic mai mult decât noua ideologie de stat care a înlocuit marxism-leninismul defunct, dar care a păstrat mijloacele represive de implementare.
Ar trebui să luăm în considerare câteva date recente. În 2017, 70% din cauzele transmise instanțelor de către Direcția Națională Anticorupție au fost respinse de judecători fie pentru că „fapta nu există”, fie pentru „lipsa probelor”. Este o recunoaștere flagrantă că „lupta împotriva corupției”, definită de fostul și actualul președinte al României drept temelia „statului de drept”, nu a fost nimic mai mult și nimic mai puțin decât un instrument politic folosit pentru a-și impune propria dominație asupra politicilor publice și controlul lor discreționar asupra clasei politice.

Mai mult, din cele 4.000 de cazuri în care Direcția Națională Anticorupție a cercetat și trimis în instanță funcționari publici, în doar patru situații au existat dovezi solide privind luarea sau darea de mită. În majoritatea cazurilor, funcționarii publici au fost inculpați pentru infracțiuni moștenite din Codul penal sovietic, cum ar fi: „abuzul în serviciu”, „complicitatea la abuzul în serviciu”, „instigarea la abuz în serviciu” sau „participația improprie la abuzul în serviciu”. În mod explicit, membrii Guvernului sau Parlamentului, primarii și funcționarii publici sunt acuzați de comportamente greșite în îndeplinirea unei îndatoriri oficiale doar pentru că un procuror consideră că aceștia ar fi trebuit să procedeze diferit. Această presupusă abatere nu este niciodată asociată cu un beneficiu pe care funcționarul public ar fi putut să îl obțină pentru sine sau pentru o terță parte. Majoritatea acestor funcționari publici sunt, de fapt, ținte politice selectate de serviciile secrete și condamnate de judecători ascultători, care pur și simplu iau tale quale acuzațiile procuraturii.

Cu toate acestea și în pofida oricăror diferențe între rădăcini istorice și tradiții juridice particulare, numitorul comun a ceea ce înseamnă statul de drept se regăsește în simpla convingere că securitatea individului este mai bine asigurată atunci când instituțiilor de forță ale statului le pot fi impuse anumite restricții, astfel încât aceste instituții (instanțe, procurori, servicii secrete, poliție) să nu acționeze în funcție de relațiile și interesele personale. În toate variantele existenței sale, statul de drept se referă la relația care se stabilește între lege și exercitarea puterii, în special puterea exercitată în domeniul public. În general, statul de drept este prezentat în antiteză cu exercitarea puterii de o manieră arbitrară, răul pe care statul de drept este chemat să îl țină în frâu. Și tocmai acest rău a bântuit viața publică românească din ultimul deceniu, în ciuda mult lăudatei implementări a statului de drept de către instituțiile statului represiv.
Pe de o parte, instituțiile de forță, în special parchetele sprijinite și dirijate de serviciile secrete, au obținut și s-au bucurat de o putere necontrolată. Și-au arogat și s-au complăcut într-o independență excesivă și lipsită de echilibru față de puterea executivă și cea legislativă. Este suficient să reamintim că procurorul general și procurorul-șef al Direcției Naționale Anticorupție au refuzat în mod constant să se prezinte anul trecut în fața unei Comisii speciale a Parlamentului, în pofida faptului că a existat o decizie în acest sens din partea Curții Constituționale.
Pe de altă parte, aceleași instituții de forță au devenit extrem de dependente atât de voința Președintelui României (prin puterea discreționară de a numi procurorii și judecătorii, chiar și împotriva recomandărilor Consiliului Superior al Magistraturii), cât și de interesele serviciilor secrete, în special ale Serviciului Român de Informații, ai cărui reprezentanți au declarat public că sistemul judiciar și activitatea instanțelor judecătorești reprezintă un „câmp tactic” pentru ofițerii și funcționarii săi.
Aceasta e realitatea. Care este percepția publică? Este întemeiată pe ficțiuni, în antiteză cu faptele. Ficțiunile au fost integrate într-o mare poveste pe care unii diplomați și jurnaliști străini sau comentatori au preluat-o fără spirit critic, pe post de model explicativ care definește politica românească. Conform acestei povești, oamenii politici români sunt corupți prin natura lor, în special social-democrații – numiți „ciuma roșie” – și într-o măsură mai mică liberalii ALDE și, cu atât mai puțin, cei afiliați PPE. Prin urmare, acești corupți încearcă să controleze sistemul judiciar și să adopte o legislație care să le permită să scape de acuzațiile de corupție. „Procurorii curajoși”, impulsionați de oameni de stat cu orientări presupus europene, precum fostul și actualul președinte al României, se străduiesc în calitate de colaboratori apropiați ai acestora să curețe „clasa politică” prin intermediul unor instituții sacrosante, ca Direcția Națională Anticorupție. Reacția politicienilor corupți este de a se opune și de a riposta prin modificarea legislației relevante în avantajul lor.
Din nou, faptele în sine nu susțin o astfel de narațiune, care, deși e o ficțiune, se bucură de succes. Începând cu luna august 2017, Parlamentul a revizuit legislația privind organizarea și funcționarea sistemului judiciar, precum și Codul de procedură penală. Toate părțile interesate (Consiliul Superior al Magistraturii, asociații profesionale ale magistraților, specialiști în drept, reprezentanți ai societății civile) au avut acces la dezbateri și au fost bineveniți să contribuie cu amendamente și propuneri. Mulți dintre ei au făcut-o.
Rezultatul acestui proces legislativ nu este nici spectaculos, nici revoluționar. De fapt, schimbările sunt minore. Pentru a înlătura orice îndoială, trebuie menționat că, după adoptarea legislației de către ambele Camere ale Parlamentului, legislația revizuită a fost transmisă Curții Constituționale și supusă procesului de verificare a constituționalității.
Oricât de banale, aceste revizuiri au fost întâmpinate cu un strigăt puternic: „sistemul judiciar este în pericol, va fi politizat și își va pierde independența”. Criticii revizuirii nu fac referire la o anumită dispoziție sau frază juridică. Protestul lor este generic, cuprinzător și ideologic; nu reprezintă nimic altceva decât vârful de lance al unei politici de învinuire.
După aderarea României la Uniunea Europeană, am constatat recrearea unui sistem represiv din rămășițele fostei Securități comuniste. Dovezile privind existența unui sistem cu rădăcini staliniste sunt evidențiate de o serie lungă de arestări abuzive, mass-media prezentând în direct suspecți în cătușe și scurgeri de informații confidențiale a cauzelor penale. În practică, prezumția de nevinovăție a fost îndepărtată, iar judecătorii au fost supuși presiunilor, adesea prin amenințări directe și publice, să decidă condamnările solicitate de Direcția Națională Anticorupție la ordinul Serviciului Român de Informații. Când astfel de metode au eșuat, magistrații care au judecat cu bună-credință au fost ei înșiși urmăriți penal și expulzați din sistemul judiciar. Folosind practici care nu aparțin unei democrații liberale de lungă durată și fără respect față de drepturile și libertățile individuale, chiar și judecători de renume ai Înaltei Curți și ai Curții Constituționale au fost eliminați în momente-cheie, fiind ulterior achitați.
Cei care blamează, strigă, protestează și amenință nu sunt mobilizați de valori democratice. Democrația ca atare nu este niciodată menționată de partizanii furioși ai „statului de drept” în stil românesc. A-i lua în serios ar avea ca rezultat adâncirea deficitului democratic printr-un import la nivel european. De aceea, instituțiile și funcționarii europeni ar trebui să considere faptele, să le examineze critic și să fie imuni la ispitele ideologice – ceea ce, în fapt, nu au făcut. Practica perversă a statului de drept, incluzând zeci de abuzuri, a fost posibilă deoarece Comisia Europeană acordă sprijin necondiționat Direcției Naționale Anticorupție și versiunii sale despre starea de fapt.
În ultimii unsprezece ani, Comisia a emis rapoarte care au evaluat progresele realizate de România în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare. Din păcate, rapoartele s-au bazat aproape exclusiv pe imaginea distorsionată oferită de instituțiile de forță și pe percepțiile care stau la baza discursului promovat de mass media. A devenit o certitudine faptul că în spatele acestor instituții și a propagandei anticorupție se dezvoltă voința și „creierul” serviciilor de informații.
Comisia Europeană are acum datoria de a lua măsuri cu privire la aceste fapte condamnabile apărute recent la București și de a explica de ce au ignorat în mod sistematic semnalele de avertizare trimise către Bruxelles cu privire la abuzurile grave comise de o justiție controlată de serviciile secrete. Datorită politicilor părtinitoare și, uneori, chiar a unor tendințe partizane ale Comisiei cu privire la aceste chestiuni, Mecanismul de Cooperare și Verificare a fost ținut captiv de un sistem ocult și meta-legal, coordonat de Serviciul Român de Informații și de Direcția Națională Anticorupție. Este dezamăgitor faptul că MCV a devenit un alt instrument intern de presiune împotriva celor care se opun acestui sistem de forță.
Este imperios necesar ca Parlamentul României (singura instituție democratică) și Guvernul să se bucure de încrederea Comisiei Europene și Parlamentului European. În ultimii 12 ani, societatea românească și instituțiile democratice au fost capturate pas cu pas de un sistem meta-legal și subteran, denumit „stat paralel” sau „stat polițienesc” orchestrat de Serviciul Român de Informații și Direcția Națională Anticorupție cu nerespectarea legislației și a Constituției, conducând la un număr foarte mare de abuzuri ale drepturilor și libertăților individuale.
Ca militant liberal începând din 1990, m-am dedicat restabilirii adevăratelor valori ale democrației liberale autentice în țara mea. Nu pot tolera sau accepta un regim politic de „democrație controlată”, ceea ce ar părea poate acceptabil unora dintre concetățenii mei sau partenerilor europeni!”