M-a trezit în zori zumzetul gâzelor argintii care zburau de colo-colo pe deasupra deşertului. Eram mahmur după cheful în doi din cursul nopţii. Am coborât din pat încercând să-mi găsesc papucii. Am bâjbâit pe sub masă. În van. Pesemne că-i aruncasem cine ştie pe unde. Am privit pe fereastră. Oceanul de nisip era acolo. În vis mă plimbasem pe o câmpie verde, verde şi, cred, adormisem într-o căpiţă de fân. Ei bine, aşa, dormind, cu parfumul acela nemaipomenit pătrunzându-mi în toţi porii, am visat deşertul.
Nevastă-mea dormea încă. Faţa ei era străbătută de un zâmbet. Pe moment am invidiat-o. Capul îmi era ca de plumb, nu-mi găseam papucii şi deşertul era la numai câțiva paşi. Şi ea, nevastă-mea, se amuza de minune prin somn. Am coborât în bucătărie să beau o cafea. Am deschis fereastra şi valul de căldură m-a învăluit cu repeziciune. Mi-am băgat capul sub robinet. Mi-am clătit gura. Apa avea un gust sălciu. Cafeaua avea un gust sălciu. Aerul avea un gust sălciu.
Am ieşit pe terasă şi m-am aşezat în balansoar. Pe drum nu se zărea nici o maşină. Nu mai ştiam în ce zi a săptămânii eram. Mi-aş fi dorit să fie duminică şi să lenevesc până noaptea târziu. Vântul lipise de balustradă o foaie de ziar. Mi-am aruncat în treacăt privirea pe ea.
Foşnetul hârtiei îmi aducea aminte de lumea civilizată. Am căscat. Chiar în josul paginii era un articol în care se vorbea despre primul om care coborâse pe Marte. Am încercat să-mi închipui cuvintele sale pe care, e drept, le aştepta o întreagă omenire cu sufletul la gură.
Ceva senzaţional, desigur. Eu le-aş fi spus, simplu, în microfonul din cască:
– Votați-mă!
