Etnonaţionalismul, minorităţile şi ideea de naţiune

Etnonaţionalismul – indiferent de grupul care îl practică -, îngreunează procesul de reformă şi de compatibilizare cu sistemul politic european. Ilya Prizel şi Maria Todorova susțin că în cîteva state precum Polonia, România şi Bulgaria tezele etnonaţionalismului au renăscut în timpul comunismului ca o reacţie la sovietizare.

Protocronismul românesc şi tracismul bulgar sunt două exemple dintr-o mulţime. Aceluiaşi regim comunist i s-ar datora imposibilitatea reexaminării bagajului cultural-istoric, de unde preferinţa de astăzi – exemplul României este la îndemâna prezumtivului meu cititor -, pentru copierea mecanică a tezelor care au făcut carieră în anii interbelici. Fără să fie singura, aceasta este cu siguranţă una dintre explicaţiile supravieţuirii vechilor prejudecăţi conţinute în conceptul romantic de (etno)naţiune.

După un secol şi jumătate de înţelegere etnoculturală a națiunii, intelectualitatea română se confruntă cu o temă pe care o considera uitată. Când am scris despre sensul tribal al noțiunii de neam care și-a reluat cariera în vocabularul social-politic și cultural după 1989, unii colegi din țară și din diaspora mi-au reproșat cum că mi-am schimbat complet orientarea comparativ cu aceea a cărții Tentația lui Homo Euroapeus. Cred că pentru unii dintre ei ideologia era/este mai importantă decât interogațiile și cunoașterea istoriei și a evoluției statului modern. N-am înțeles nicicând de ce democrația le este dragă doar ca noțiune abstractă.

Grupurile numeric minoritare – unii istorici și jurnaliști uzează de expresia străinii din interior sau românii de aeroport – revendică pe de-o parte protecţie, pe de alta drepturi egale din punct de vedere juridic, civic, profesional. Faptul că naţiunea română s-a definit etnic, făcînd în felul acesta diferenţe între proprii săi locuitori – cetăţeni de gradul I şi cetăţeni de gradul II sau III, criteriul cel mai des întâlnit fiind numărul vorbitorilor uneia sau alteia dintre limbi ori numărul credincioşilor dintr-o biserică sau alta – , a condus la autodefinirea grupurilor minoritare prin prisma apartenenței etnice și nu a aceleia cetățenești.

Totalitarismele fascist şi comunist s-au servit copios de acest mod de a privi lucrurile. Aşa se explică legislaţiile rasiale din anii 1938-1945, din timpul lui Carol al II-lea şi al lui Ion Antonescu, precum și discriminarea etno-culturală (a se vedea vânzarea germanilor și evreilor români) practicată de regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu. În absenţa unei autentice tradiţii de stânga şi a unei doctrine marxiste, România postbelică a reluat teza etnonaţionalismului oferind slujbe bine plătite unui grup numeros de intelectuali. În felul acesta a fost reluată ideea înţelegerii naţiunii ca o entitate politică aparţinând grupului etnic majoritar.

Sloganul interbelic, “România românilor”, fusese recuperat, fiind prezent în gândirea intelectualilor-ideologi comuniști, precum şi a unui important segment al noii clase politice postcomuniste. De aici și până la problema minorităţilor nu e decât un pas, unul care revine în momentele de criză. În realitate, problema există din 1918 şi pînă astăzi. De formarea naţiunii civice nu s-a vorbit nici în deceniile interbelice și nici acum, deşi România a avut/ are mare nevoie de o redefinire a identității statale în acord cu aceea a cetățeniei europene.

Moştenirile locuitorilor din diversele regiuni ale țării – ortodoxă-bizantină, slavă, turcă şi austro-ungară – i-au conferit naţiunii române şansa de a se raporta la mai multe modele culturale în acelaşi timp, precum şi aceea de a prelucra şi a adopta un set propriu de valori din care să nu fie neglijate nici majoritatea și nici comunitățile cultural-lingvistice şi religioase diferite de aceea majoritară. Or, deşi România se situează prin excelenţă într-o zonă a interferenţelor, o bună parte a intelectualilor s-au mulțumit – unii continuă – să supraevalueze specificităţile. Să nu fi înțeles aceștia nimic mai mult decât generația anilor 1900? Propaganda etnonaţională presupune nu doar referințe la tradiție, ci şi un număr de prejudecăţi față de așa-numitele minorități. Există o anemică înţelegere a pluralităţii lumii moderne, adică a democrației statale. Prin urmare, crizele economice, politice sau sanitare sunt periculoase, făcând posibile confuziile ori reluarea ideilor prăfuite ale istoriei. Faptul a fost îndelung ignorat.

Tocmai de aceea, cred că este momentul să redefinim noţiunea de român, respectiv să renunțăm la noțiunile de neam şi etnic. Exemplul Germaniei postbelice, în care noţiunile mistico-romantice de Deutsche Volk şi Volk Nation sau Kulturnation – au făcut carieră în limbajele naționaliste și naziste – au lăsat loc acelora de Staatsbürger (cetăţean) şi Verfassungspatriotismus (patriotism constituţional). Motivație politică a Germaniei de a înlocui noţiunile perimate şi, astfel, a înnoi vocabularul și gândirea social-politică, au generat o identitate națională compatibilă cu aceea occidentală.

Istoricul François Furet atrăgea atenția că “istoria pare cu atît mai suverană cu cît ne-am pierdut iluzia că o putem stăpîni…. A înţelege şi a explica trecutul nu mai înseamnă un lucru atît de simplu”. Cu alte cuvinte, poveștile (a se citi legendele) despre trecut sunt primejdoase în absența problematizării.