Pentru Liiceanu, cea mai mare onoare a omului este dată de cunoașterea prin simțurile fizice. Nu acceptă spusa din Biblie potrivit căreia noi suntem căzuți întru cunoașterea aceasta dintr-o condiție mai înaltă, în care conștiența noastră nu avea nevoie de simțurile fizice, ci era consubstanțială firii necăzute (paradiziace). Nu-și poate reprezenta „simțurile” pur spirituale ale poziției noastre paradiziace.
Acceptă întru câtva că fără căderea în cunoașterea prin simțurile fizice, n-am fi putut accesa noutatea psihogonică numită libertate, dar nu poate intui rosturile cosmo-spirituale ale acestei noutăți. Nu-i trece prin cap că am putea face parte dintr-o evoluție generală a scării ființelor și că „misiunea” noastră ar fi să introducem în acest plan evoluționar ceva ce până acum nu s-a manifestat decât în conștiența Cuvântului. Creatorul acestei lumi (nu și a celei care i-a dat pe serafimi, heruvimi și tronuri ori pe cei de pe treapta a doua a scării) a fost pe deplin liber în Creația Sa: foc-aer-apă-pământ. Liber să nu țină cont de creațiile anterioare? Nu. Liber a fost în „pușcăria” iubirii Sale fără orgolii personale pentru cele deja create.
Eroarea noastră ca ființe căzute stă în voința de a privatiza libertatea. Iar când orgoliul ne este mai mult foc decât aer, vrem să întoarcem libertatea împotriva Celui Care a manifestat-o „la început”: nu mai acceptăm să recunoaștem rolul cosmogonic al iubirii. Luciferizare – așa au numit cei vechi acest fenomen. Semnul ei cel mai clar: acapararea libertății într-un regim privat care desperechează cuplul libertate-iubire. Odată desperecheat acest cuplu, este posibilă întrebarea lui Kierkegaard, preluată și de fizicianul Hawking, citat de Liiceanu cu multă satisfacție: câtă libertate a avut Creatorul, în fapt?
Eroarea noastră vine dintr-o inversare: judecăm ceea ce este prim prin ceea ce este secund. În concret, punem cunoașterea drept premisă pentru conștiență, deși încă de mici copilași am putut constata că avem conștiența dureroasă a arsurii fără să știm ceva anume despre foc. Întâi și-ntâi ne arde aerul care intră în plămâni din atmosferă. Și țipăm. Dacă n-am veni în lumea fizică echipați cu conștiență, n-ar fi necesar să țipăm.
Dacă n-am veni în lumea fizică predestinați pentru conștiența de sine, n-am dezvolta nicio formă de cunoaștere. E greșit, așadar, să punem cunoașterea drept stâlp al înțelepciunii. Stâlpul înțelepciunii e ca o fântână și este conștiența. O fântână care, curând, își înalță apele spre cer.
Dogma personală care smintește mintea lui Liiceanu este convingerea că o credință ar impune o funcție cognitivă, cum face știința. Dar iată că matematica nu are funcție cognitivă. Ea este coerență pură. La fel, o credință devine un bun sufletesc pentru că prezintă coerențele necesare sufletelor.
Ce fel de coerențe sunt cele necesare lumii pe care o avem în noi dinainte de a dezvolta intelectul? Durerosul nu apare doar în aspectul nostru fizic, cum era în exemplul cu copilul care își arde pielea, ci mai ales în aspectul nostru sufletesc. Sunt necesare altfel de coerențe decât cele din lumea fizică pentru a înțelege durerea sufletească? Bineînțeles. Dar nu e nimic de ordinul înțelesurilor intelectuale acolo. Funcția cognitivă a sufletescului este trăirea însăși, cu toate suferințele ei. Coerențele ce se revelă și se relevă în trăirea suferinței omenești țin de ordinul misterial al viului. Nu vor da niciodată o știință, ori dacă vor da, aceea are a fi una a spiritualului, adică una care are a explica putința însăși a cognitivului și rosturile lui inițiatice acum, aici, după Cădere.
E o lume pe dos aceea în care dăm importanță cunoașterii și ne uităm la conștiență ca la o cenușăreasă. Abia din ființialitatea conștienței avem a înțelege relația Tată (somn) – Fiu (conștiență) – Duh Sfânt (conștiența de sine a Creației).
Ce dracu mai comentati ce spune/scrie acest dobitoc care se crede mare filozof!