”Înainte să dea lecții altora, europenii ar trebui să-și ceară scuze vreme de 3000 de ani pentru ceea ce au făcut în ultimii 3000”. ”Astăzi mă simt qatariot. Astăzi mă simt arab. Mă simt african. Mai simt homosexual. Mă simt om cu dizabilități. Mă simt ca un muncitor imigrant. Simt asta pentru că știu ce înseamnă să fii discriminat, să fii intimidate ca străin într-o țară străină. Când eram copil, am fost intimidat pentru că aveam părul roșcat și pistrui, iar în plus eram italian, imaginați-vă”.
Mai sus este o parte din izbucnirea președintelui FIFA, Gianni Infantino, la o conferință de presă de sâmbătă, cu o zi înaintea debutului Cupei Mondiale din Qatar.
”Noroc că nu a declarat că se simte Spartacus”, scrie revista britanică The Spectator, întrebându-se de ce Infantino nu a împins vinovățiile Europei până în străfundul preistoriei. Infantino a făcut ceva la modă – a ridicat miza militanților împotriva schimbărilor climatice, a activiștilor împotriva sclaviei (trecute, mai degrabă decât celei actuale), a tuturor radicalilor care vor să rescrie istoria țărilor lor și a lumii într-o manieră politically correct.
Dar ce l-a provocat pe președintele FIFA? Unii comentatori consideră că este vorba despre criticile care au venit în valuri după decizia de ultima oră a autorităților din Qatar de a interzice berea pe stadioane. Infantino s-a simțit lezat că presa sportivă din întreaga lume l-a considerat un om de paie al șeicilor qatarioți și atunci și-a pierdut cumpătul. Pe de altă parte, șeful FIFA fusese deja deranjat de unele dintre delegațiile țărilor participante la Cupa Mondiala care nu i-au ascultat sfatul de a evita gesturile politice în timpul campionatului din Qatar. Fotbaliștii danezi vor purta o banderolă neagră pentru muncitorii străini care au murit în timpul construirii stadioanelor acestei Cupe Mondiale, iar Australia a emis o declarație în același sens. Infantino nu dorea asemenea manifestări, iar la amintita conferință de presă a tunat și fulgerat, pe bună dreptate, împotriva companiilor occidentale care nu au luat poziție împotriva condițiilor în care au lucrat muncitorii imigranți din Qatar, pentru a nu-și periclita afacerile cu șeicii.
Însă gesturile cu încărcătură politica ale echipelor participante nu se opresc aici. Delegația Angliei a sosit în Qatar cu un avion botezat ”Rain Bow” – o aluzie transparentă la mișcarea LGBT, interzisă în Qatar. Jucătorii germani au venit în Qatar cu un avion inscripționat cu ”Diversitatea câștiga”. Și nu este totul. În delegațiile echipelor din Occident se dezbate intens dacă jucătorii ar trebui sau să îngenuncheze după moda lansată recent în sprijinul Mișcării Black Lives Matter.
E drept, nu este prima Cupă Mondială găzduită de un regim care nu se conformează valorilor liberale sau, cum se spune acum ”ordinii liberale bazate pe reguli”. Precedentul turneu final a avut loc în Rusia, la latru ani de la anexarea Crimeii. Cupa Mondială din 1934 a avut loc în Italia lui Mussolini, care le-a oferit italienilor învingători, pe lângă trofeul Jules Rimet, și o cupă mult mai mare. În 1978, Cupa Mondială a fost organizată de Argentina, condusă de o juntă militară, iar unul dintre jucătorii Germaniei a refuzat să facă deplasarea din acest motiv.
Nu este pentru prima dată nici când se au loc scandaluri legate de alegerea țării gazdă. După Al Doilea Război Mondial, cu fiecare Cupa Mondială s-au întețit disputele politice legate de organizare, au crescut mitele și implicarea factorilor politici în decizia finală.
Totul a culminat însă cu această Cupa Mondială din Qatar. Fostul șef FIFA Sepp Blatter a acuzat recent că decizia organizării Cupei Mondiale în Qatar a fost luată, în 2010, sub influența șeicilor arabi, a președintelui Franței, Nicolas Sarkozy, a șefului UEFA, Michel Platini. Toți cei de mai sus au dosare în justiție și chiar au fost comdamnați, fie în legătură cu fotbalul, fie cu alte afaceri.
Cupa Mondială din Qatar, deschisă practic cu ieșirea nervoasă a președintelui FIFA, este marcată mai mult decât edițiile precedente de goana după bani. ”La 150 de ani de la primul meci internațional de fotbal, între Anglia și Scotia, acest hibrid social extraordinar care nu putea să apară decât în Marea Britanie – amatorii spilcuiți din eșaloanele inferioare și profesioniștii proletari din ligile superioare – a fost în cele din urmă eclipsat de globalizare. Deviza fotbalului actual este urmărirea banului, iar dacă este să te duci după bani, vei ajunge să joci fotbal pe stadioane noi și sclipitoare în mijlocul deșertului, în țara cu cei mai bogați oameni din lume, pe o peninsulă aridă și fierbinte în Golful Persic”, scrie The Spectator.
Apoi, Cupa Mondială din Qatar pare să fie un turneul final ideologizat, turneul „fotbalismului”, nu al fotbalului. Nu este vina șeicilor că acest sport este înghițit și denaturant de ideologii. Cât privește patria lui mamă, Anglia, este vina lui Tony Blair și al succesorilor săi în fruntea guvernului, scrie jurnalistul Mike Hume, pentru Spiked. ”Fotbalismul” a apărut atunci când imnurile și emblemele cluburilor au devenit mai importante decât sigla oricărui partid, atunci a încercat Blair să formeze o identitate națională populara în jurul fotbalului. Demonul odată eliberat, fotbalismul a devenit un vehicul pentru progresism, pentru cancel culture, pentru politica de gen, pentru LGBT, pentru orice poate servi politicienilor – fie că e vorba despre mobilizarea galeriilor, fie despre vizarea suporterilor prin campanii atent concepute pe platformele sociale, pentru a fi ”modelați” în spiritul unui ”nou patriotism”, epurat de tot ce nu este corect politic. Iar procesele de mai sus nu sunt deloc limitate la Marea Britanie, ci sunt întâlnite în toate statele europene și peste Ocean.
”Prin măsuri precum interzicerea limbajului „ofensiv” și a cântecelor mai răutăcioase pe stadioane, prin îngenuncherea jucătorilor în sprijinul unei mișcări și a unei ideologii, astfel încât să joace rolul unor modele pentru public, noul fotbal reglementat de elite încearcă să fie un soi de dezinfectant pentru mințile mulțimilor. Scopul este să ne facă să îngenunchem mental în fața noilor regulilor corecte politic ale fotbalului”, scrie Hume.
Va putea Cupa Mondială din Qatar, care este apogeul acestor evoluții, să stârnească din nou marile pasiuni?
Atunci când jucătorii și antrenorii încep să joace rolul unor profesori de corectitudine politică, se mărește distanța dintre suporterii fotbalului viu și ceea ce devine fotbalul oficial. ”Se pare că nu prea este entuziasm popular pentru această Cupă Mondială, poate cu excepția grupurilor de pe străzile din Doha despre care presa a relatat că, înainte cu o săptămână de sosirea echipelor respective in Qatar, au fost plătite de autoritățile din Qatar pentru a juca rolul suporterilor mai multor echipe naționale, cântând imnuri de pe fluturași împărțiți în prealabil. Mulți fani de acasă par mai degrabă deranjați de întreruperea competiției interne decât entuziasmați de Cupa Mondială”, scrie Hume.
Pe de altă parte, istoria turneelor finale ne poate da motive de optimism – odată ce încep meciurile de pe teren, sunt date uitării afacerile murdare și disputele ideologice. Nu însă si berea, pentru care suporterii Ecuadorului a scandat insistent, în timp ce qatarioții începuseră să părăsească stadionul cu mult înainte de încheierea meciului de deschidere al turneului final.
Este păcat că până și sportul trebuie să facă subiectul , mai bine zis să fie victima, acestei stupide corectitudini politice . Până la urmă atunci când ești oaspete trebuie să respecți obiceiurile gazdei, iar dacă ceva ( religia, morala, chiar bunul simț ) te împiedică s-o faci, mai bine renunți la vizită .
Cum, ca peste tot, aranjamentele financiare și mai ales comisioanele dictează mersul diferitelor tranzacții sau contracte și de data asta s-au făcut niște compromisuri ce aparent nu-și aveau ( cel puțin deocamdată) locul. În primul rând perioada aleasă pentru desfășurarea competiției, care nu avantajează mare parte dintre echipe și mai apoi condițiile de participare a suporterilor într-o țară unde sunt anumite reguli tabu ce nu prea convin năbădăioșilor suporteri a unei discipline sportive ce este plină de evenimente din cele mai neobișnuite, chiar sângeroase pe alocuri, toate datorate și fanatismului unor suporturi, dar mai ales a celor consumate înainte, sau chiar în timpul meciului.
Poate că am avea de învățat după desfășurarea unui asemenea eveniment într-un asemenea locație și s-ar putea introduce și în Europa unele dintre restricțiile de bun simț ale actualelor gazde, care în rest s-au întrecut deocamdată în a da lecții de civilizație și ospitalitate specifică zonei.
Iată că se poate face și altceva cu foarte mulți bani, nu doar ce vedem că fac „civilizații noștri” .