În pofida verii, întârziată cu două luni, împotriva ploilor şi de-a curmezişul crizei şi măsurilor cotidian variate, care şi-au ales din toate idealurile pe cel mai demoralizant – împărţirea populaţiei în două categorii inamice, poliţia financiară zilnic sporită şi grosul contribuabil zilnic diminuat – în dezgustul obştesc şi în obscuritatea criteriilor şi concepţiilor directive, cântă udiul şi poporul petrece…
Între inchiziţie şi moment e un popor. El reprezintă veacul şi pământul, orice s-ar întâmpla. Desfăcut de regulamentul şi tehnicitatea biurourilor, încăpăţânate să-l puie la linie, la rubrică şi la colţ, după felurita inginerie şi contabilitate a manipulatorilor de autoritate, consecutiv şi trecător, poporul e acel lucru anonim şi adânc, care se compune singur şi creşte, înaintând încet şi ineluctabil, ca un râu de ape şi nisip, pe albia lui, trasată de la sine şi victorios, întodeauna. O sută de grătaruri la rând şi o sută de tarafuri de lăutari într-o periferie, demonstrează că mai tare decât oamenii cu musca unei idei în cap şi mai durabil decât un aspect vremelnic, este obiceiul.
Pe când se frige bucata de pastramă, în fumul puturos şi suculent, din scripca ţiganului curge un cântec, nemişcat de timpuri, cu chiote de sute de ani.
„Cucuruz cu frunza-n sus
Sărut ochii cui te-a pus,
Cui te-a pus cu patru boi
Îi sărut pe amândoi.“
Radiodifuziunea, care pornind de la tubul lui Crookes, prin experienţele lui Branly şi realizările lui Marconi, a ajuns la aparatele de emisiune şi recepţie actuale fără adiacenţa cu mititeii şi fleicile. Geniul şi maşina au trebuit să cedeze. Unda hertziană a primit rolul să transmită continentelor şi universului, romanţa păstorului de orătenii:
„Şapte gâşte potcovite
Au plecat să se mărite…“
Înţelege oricine ce crezare pot avea principiile, apelurile, isteriile economice şi culturale la un neam de oameni, care fac fizica, chimia şi matematicile să atârne de firul de usturoi şi ceapă. El are civilizaţia şi cultura lui. Cui îi place…
Comodă pentru auz şi docilă în apartament, unda muzicală nu se mai împacă deloc în aerul liber cu ochiul, care participă la melodia deopotrivă cu urechea. Textul implică desen şi caricatură, culoare. Nici când radiodifuziunea va parveni, graţie ideilor în acţiune pentru crearea unui teatru al timpanului, cu sugestii în toate simţurile, să dea senzaţii de savoare şi miros, scenariul cu trei ţigani şi zece mese nu va fi de prisos. E nevoie de o margine de drum, de praf, de cleştele profesional, anterior jazului, de o mocirlă pe dedesubtul unui podeţ şi de doi câini flămânzi, asistenţi nefericiţi ai chefului cu carne al genului omenesc.
Bâlciul Moşilor sărbătoreşte anual o datină zilnică şi săptămânală a periferiei şi centrului select. Câteva grădini, de aşa-zisă vară, slujesc la perpetuarea datinelor în mijlocul vieţii, modernă aşa-zisă, convertind la rit şi ipnotizând în inerţiile lui, cele mai alese spirite autohtone şi străine, deviate. Peste asfaltări, electrificaţii, canalizări, peste parcuri voite englezeşti, peste pulmann, peste telefon şi peste poezia şi arta cubistă, mai sus de pasărea de fier cu motor şi decât balonul dirijabil, inspirat în forma lui, însuşi el, de la fudulii, se împânzeşte fumul albăstrui al fleicilor şi vrăbioarelor şi domină vocea de cocoş bătrân a lăutarului scripcii.
Opera Mare din Milano, Viena şi Paris păruse să demonetizeze pe cântăreţul de taraf. O muzică mai puţin teatrală, mai discretă şi câteodată penibilă de sentimentalitate, muzica diseurului, veche la ţăranul nostru, l-a reabilitat. El poate greşi tonul şi poate intra anapoda în contrabas şi ţambal: e todeauna bine-venit. Fără să se încingă între client şi ţigan nişte raporturi, care la Timişoara şi la Târgul Mureşului merg la sărutarea în gură, de-a dreptul în scuipatul de pe limbă, boierul din Bucureşti e adeseori mai intim identificat, nu numai cu histrionul, dar mai ales cu cioara masculină de la arcuş, decât, ca să zicem, haide! cu poetul, exceptând pe epigramist.
Oameni politici, oratori, oameni de stat, care n-au trecut prin istoria Regatului fără un nume, fără o licărire, au iubit vecinătatea lângă tâmplă, a şoaptei, rostită cu măscări de un ţigan, în bâzăitul de surdină al orchestrei. Aceleaşi vorbe care desfată periferia, farmecă şi auzul fezandat al domnului Ciocoi: influenţa e irezistibilă.
Câteva instrumente, chemate la o rezonanţă mai mare, au căzut în urma naiului şi ansamblului de grădină de vară şi de trotuar. Pianul electric, care intra în funcţiune cu ifose de locomotivă, acoperind un parc întreg de gâfâirile lui de potcovărie cu sufloi, avuse existenţa delicată şi o carieră scurtă. Fecioara lui, pianola, a decedat după Ariston, devorată de gramofonul încă biruitor dar cuprins de tuberculoza radiofoniei, care stinge muzicile, ca nişte lumânări de parafină fumegândă. Şi apoi acel instrument mai obraznic decât caterinca, rareori mai auzită, cu glasul ei sucombat, târâtă pe genunchiul unui invalid: flaşneta stil pianină. Un ţigan care n-a izbutit să cânte a învăţat să o învârtească, lovind ritmic, ca o baletistă cu nădragi, într-o tobă cu zornăituri de tamburină. Pe o faţă această ladă grotescă poartă un portret de turcoaică şi oglindă.
Cincizeci de ani armonica a fost unealta de muzică a cizmarilor, după cum ghitara şi pitpalacul caracterizau din punctul de vedere liric pe bărbieri. Era o sfruntată nedreptate, făcută unui instrument incomparabil. Armonica a intrat în muzica mare, lângă orgă şi harmonium, şi artistul ei cel mai calificat a rămas în Bucureşti, muncitorul din periferie, de obicei pietrar de caldarâm. A mai rezistat, însă gingaşă, ascunsă într-o cameră cu umbră, turburătoarea boîte à musique, o cutie de sticlă cât o puşculiţă, care ştie până la şase cântece! Vocea ei uşoară, ca a unui ac de cusut pus în vibrare, are ceva din ceea ce scriitorii francezi numeau au dela, din lumea cealaltă, de peste lume, de dincolo de lume. Când îi dai drumul într-o seară de vară, din colţul ei răspund parcă vocile cât un fir de păr, ale morţilor din familie, aduşi de tremurul unui gând.
Dar extraordinară este rezistenţa unei muzici de gură, căreia poporul îi zice drâng… Acest greiere cu o elitră de oţel mai trăieşte…
1933
Tudor Arghezi Opere- vol VII,Publicistica,Editie ingrijită si note de Mitzura Arghezi si Traian Radu,prefata de Eugen Simion, Editura Fundatiei Nationale pentru Stiință si Artă – Univers enciclopedic,2005
