ŢIGANIADA. Rea prăsilă ţara stăpâneşte

Casa „Ioan Budai Deleanu” de la Cigmău (Hunedoara) este măsura administraţiei publice din România. Faţada făţoasă, „populată” cu evenimente festive şi reculegeri pioase, arată versiunea electorală a dregătoriei, în timp ce partea din dos – ponosită, mizerabilă şi năpădită de bălării – ilustrează miserupismul aleşilor între două campanii.

Locul în care s-a născut autorul „Ţiganiadei” e ca o şatră amorţită de arşiţa verii. La capătul uliţelor îmbâcsite de colb te aştepţi să dai direct în Tabăra Ţiganilor. Două sute de ani de istorie au ocolit acest sat şi asta e cam tot ce s-a putut face în amintirea marelui cărturar. „O zână rea țara stăpânește,/ Carea nu sufere nice-un bine,/ Ci toate strică și desunește,/ Toate sfarmă, spulbără ce-i vine/ Înainte, ș-Urgie să chiamă,/ Rea prăsilă de tată și mamă”.

„Salvaţi Sufletele Noastre”

La Cigmău îşi duc viaţă vreo 80 de suflete, dar satul arată cam cum l-o fi lăsat marele cărturar pe la 1772, când a plecat la seminarul din Blaj. Cu foarte mici excepţii. Ici-colo câte o maşină la poartă, curţi mute din care nu se aud ţipenie de animal şi câteva case părăsite în grabă, ca după cutremur, sunt puţinele dovezi că satul trăieşte şi în zilele noastre. Pe şanţurile viitoarei reţele de apă au crescut bălării, semn că localnicii vor fi nevoiţi să înghită încă un ciclu electoral de promisiuni neonorate. De peste şapte ani nu se rezolvă nimic, chiar dacă povestea satului dărăpănat ajunge periodic pe reţelele de socializare. Drumul care duce spre obârşiile marelui cărturar al Şcolii Ardelene e marcat de o tablă tuciurie pe care scrie „CIGMĂU” cu litere năclăite de mâzgă. Nimic nu-l atenţionează pe călător că se află la câţiva paşi de locul în care s-a născut Ion Budai-Deleanu, autorul primei epopei a limbii române. E un drum îngust pe care anevoie se pot strecura două căruţe, un drum perforat de gropi până pe culmile dealului de la intrarea în sat. De acolo, „şoseaua” se transformă într-o uliţă desfundată.

România din fundul curţii

Casa memorială „Ion Budai-Deleanu” nu există. Există doar un Cămin cultural şi o placă de marmură înfiptă pe faţada spoită, o plăcuţă pe care scrie că acela ar fi locul în care s-a aflat casa în care s-a născut POETUL. Cine are curiozitatea să facă doi-trei paşi pe lângă făţoasa faţadă va descoperi o altă realitate. Reversul. România din dosul curţii. În spatele Căminului, bălăriile s-au ridicat şi stau în fereastră ca muşcatele. Uşile sparte au fost smulse din balamale şi proptite de pereţii gata-gata să se prăbuşească şi ei. Mormane de moloz (rupt din corpul clădirii) au ajuns să fie acoperite de vegetaţie, semn că nepăsarea s-a înţelenit „gospodăreşte”.
Prin gârliciul pivniţei care duhneşte a closet se ridică din când în când un roi de muşte ca de pe hoit. Partea de dinapoi a „monumentului” e dovadă a ipocriziei administrative. Statul Paralel/Eşuat. Realitatea românească cea de toate zilele pe lângă care trec degeaba toate campaniile electorale.

Cine mănâncă coliva Poetului

O dată pe an – vara, primarul Vasile Cărăguţ şi lipitori lui de afişe îşi rup pingelele pe suişul bolovănos ce duce spre locul în care, acum două sute de ani, se afla casa în care s-a născut autorul „Ţiganiadei”. Ioan Budai Deleanu s-a stins din viaţă la data de 24 august 1820. Acesta e motivul pentru care oficialităţile locale organizează de obicei în august micul „eveniment cultural” de la Cigmău. Se ţine o slujbă de pomenire şi, ca în viaţă, cei din fruntea obştii se agaţă de colacul popii, în vreme ce plebea ajunge la pâine doar metaforic, atingând cu mâna spinarea celor din faţă. Se spun cuvinte şi sunt spânzurate jerbe cu flori artificiale (ieftine, dar nemuritoare) pe faţada impecabil spoită în alb. Cam asta e tot. Obşteasca adunare şi-a făcut datoria faţă de Cărturar. Cigmău este o localitate mărunţică (neinteresantă, electoral vorbind), dar fotografiile de la eveniment sunt împrăştiate abundent pe facebook şi asta face să merite fiecare picătură de sudoare risipită pe uliţele satului exilat definitiv în istoria literaturii române, acolo unde încă el mai contează…