În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
(100.) ARCA 25
Aradul a cunoscut o viaţă publicistică tumultoasă până la instaurarea „regimului de democraţie populară”. După care totul s-a redus la cele două ziare de partid, Flacăra roşie şi Vörös Lobogó. Nici măcar mica şi scurta deschidere ideologică de după 1964 nu i-a adus nici o noutate, în această privinţă, Aradului. În vreme ce, odată cu crearea judeţelor, au (re)apărut reviste de cultură în multe oraşe din ţară, aici acest lucru n-a avut loc. De vină au fost autorităţile locale, dar şi realitatea că puţinii scriitori localnici au preferat să migreze spre Bucureşti, de unde, în vechea tradiţie românească, este mai important să fie cunoscut omul decât opera. Abia la începutul anilor ’70, s-a înjghebat o mişcare literară reală la Arad, mulţimea de premii de debut câştigate şi confirmarea prin următoarele cărţi legitimând-o. Dar acest lucru n-a fost nici pe departe suficient pentru a urni oficialităţile culturale să lupte pentru o revistă autentică. Cariatide (un supliment imund al oficiosului local), Orizont arădean (un supliment lunar al revistei Orizont din Timişoara, oficializând şi în acest mod lipsa de ambiţie a Aradului de a sta pe propriile-i picioare) sau Aradul literar (o antologie apărută doar în trei numere) a fost mai tot ce s-a reuşit într-un spaţiu cu tradiţii culturale, blestemat parcă să rămână o provincie prăfuită în veşnică nemişcare.
Decembrie 1989 ne-a găsit pe Vasile Dan şi pe mine în poziţii ce ne-au permis ca una dintre primele măsuri luate de noua administraţie să fie realizarea unei reviste de cultură autentică Ţin minte ca azi când, în entuziasmul acelor zile, în biroul lui Emil Ţigan de la Teatrul de marionete, s-a paginat primul număr al ARCĂI, un număr scos în tirajul utopic al acelui timp, când au apărut mii de publicaţii de tot felul, când arhaicul spaţiu tipografic era suprasolicitat, când difuzarea se prăbuşea vertiginos, iar manipularea prin mass-media, inclusiv prin presa culturală, lua un avânt fără precedent. Navigând în plină furtună, ARCA a rezistat printre nenumăratele efemeride ce se scufundau mai pretutindeni şi a devenit revista dorită de atâtea decenii de secetă, revista arădeană unde şi-au găsit loc creatori din întreaga ţară şi oaspeţi din toate colţurile lumii. Printre atâtea speranţe romantice şi eforturi naive ale zilelor din decembrie 1989, ARCA rămâne una dintre puţinele certitudini.
(Ancheta <Ce înseamnă revista „Arca” pentru tine?>, în revista ARCA nr. 1-2-3 din 2014.)
