Andrei Marga: Despre competitivitatea Chinei

China se manifestă ca supraputere, iar faptul concentrează, pe bună dreptate, atenția și opiniile celor care reflectează asupra evoluției lumii. Am tratat chestiunea, la rândul meu, în volumul Ascensiunea globală a Chinei (2016), pe care am amplificat-o în China ca supraputere (Niculescu, București, 2021). O amplific încă odată, cu o ediție nouă, căci evoluția Chinei obligă teoreticianul la actualizări mai dese decât de obicei.

Discutarea Chinei nu este ușoară datorită multidimensionalității subiectului. E dificil deoarece China este acum mai mult decât o țară – o cultură și o civilizație ce-și lasă amprenta asupra evoluției lumii. E dificil deoarece transformările sunt rapide, iar informațiile se uzează moral cu iuțeală. Mulți observatori rămân repede în urma schimbărilor din China. E dificil, în sfârșit, căci trebuie făcut azi față unei propagande nu o dată anacronice – care, de pildă în România de azi, în loc să informeze populația, cum fac, totuși, alte țări, distribuie știri false despre ceea ce se petrece în lume. Și unde ministrul de externe interzice, cu rar primitivism, contacte ale ambasadei țării la Beijing și-i listează pe cei care vizitează China.

Discutarea nu este ușoară, însă, și din rațiuni de conținut.

Prima este trecerea de facto a Chinei în fruntea unei mișcări de creare a noii ordinii internaționale. Faptul nu este de data recentă, ci s-a produs în ani. Nu altcineva decât Henry Kissinger (World Order, Penguin, New York, 2014) îl anticipa și-i indica rădăcinile în „alterarea” unor organizări și „schimbarea echilibrului de putere” dintre state.

Recenta reuniune a grupului Shanghai nu a spus că noua ordine internațională este îndreptată împotriva cuiva, cum se perorează în grabă. Nici nu ar fi realist. Previzibil, Statele Unite rămân cea mai mare putere în lume, cu potențialul de inovație cel mai mare, ca urmare a acumulărilor istorice. Iar Europa ar putea reveni la un rol civilizational major dacă renunță la a-și distruge valorile proprii.

A doua rațiune constă în faptul că dezvoltarea impetuoasă din China de după 1978 este preluată frecvent plecând de la critica cunoscută a regimul monopartidic, la care mulți și rămân, fiind facilă. Preluarea înaintează de obicei cu confuzii. Mai ales europenii confundă așa-zisul „sistem” chinez cu „socialismul oriental” cunoscut până în anii 1990 în Europa, încât nu se observă dinamica din China. Aceasta nu se lasă confundată cu nici un regim politic consacrat. Analogia nu mai este aici bun sfătuitor. Economiștii reformelor de sub Deng Xiaoping, începute în 1978, se revendică azi mai cu seamă din Janos Kornai (Economics of shortage, 1980), care a conceput introducerea mecanismelor pieței în economia socialistă a vremii.

A treia rațiune constă în faptul că, prin dezvoltarea ei de după 1978, China a pus sub semnul întrebării taxonomia moștenită a regimurilor și politicilor, începând cu cele economice („capitalism, socialism, corporatism”), și a fost exemplul care a a pus în mișcare reflecția spre o nouă taxonomie. Mai nou, China pune în mișcare reflecția spre o schimbare culturală legată de inovație, în mod exact spre o inovare a inovării în cadrele modernității.

Circumscriu în articolul de față acest ultim aspect, plecând de la dezbaterea de astăzi din Germania. Din această dezbatere se poate învăța încotro este de înaintat.

Trei abordări

Ancorat în politicile dezvoltării din timpul nostru, cel mai proeminent ziarist din Germania, Theo Sommer, a argumentat că, după „secolul american”, care a fost integral cel anterior, s-a trecut în „secolul chinez” (China first. Auf dem Weg ins chinesische Jahrhundert, C. H. Beck, München, 2019). Deciziile chineze au inevitabil implicații pentru europeni, „dar nu avem nicidecum vreo altă alegere decât să cooperăm cu China în orice domeniu – pentru a salva clima, a ține sub control globalizarea, a păstra pacea și a asigura stabilitatea economică” (p. 456). Cooperarea nu are alternativă.

La polul opus, Janka Oertel, cu cartea Ende der China-Illusion. Wie wir mit Pekings Machtanspruch umgehen mussen (Piper, Berlin/Munchen, 2025), caută să alarmeze în privința stărilor de lucruri. Ea ancorează în ideologie și îmbrățișează formula „wertegeleitete Aussenpolitik (politică externă călăuzită de valori)”, a lui Annalena Baerbock (p. 229), cunoscută pentru confundarea politicii externe cu umorile, în dauna cunoașterii lumii. Plecând de aici, Janka Oertel propune schimbarea atitudinii față de China. „Avem nevoie de un sfârșit al iluziilor, un sfârșit al istoriilor pe care noi ni le relatăm nouă înșine bucuros, încât să ne simțim mai bine, situația nu este nici fără ieșire, nici nu se rezolvă de la sine” (p. 273). Teza cărții sale este că „războiul de agresiune ne-a arătat cât de puțin se poate avea încredere în înțelegerile cu state autoritare și dictatori totalitari. A crede că în ceea ce privește China ar fi esențialmente altfel ar fi în cel mai bun caz superficial, iar empiric privind lucrurile, un nonsens” (p.19). Plecând de aici, autoarea propune înlocuirea cooperării existente între Germania și China cu o vagă politică a „condiționalității” (p. 284), practic un fel de afront diplomatic, un diletantism care nu duce nicăieri.

Atunci când o analiză dă rezolvări mediocre, este semn că nu este deloc profundă. Desigur, iluziile în analize istorico-politice și teoretice nu sunt sănătoase – în politică, la fel de puțin. Dar trebuie văzut unde sunt iluziile. Cu siguranță, ele sunt în incapacitatea unora de a face analize factuale. Dacă scrutăm felul de a proceda – căci de metodă propriu-zisă nu se poate vorbi – putem sesiza că autoarea cultivă ceea ce Kant a respins ferm, în Critica rațiunii pure: derivarea de fapte din examinarea de concepte. Doar că Janka Oertel face ceva și mai eronat: ea derivă fapte din cuvinte.

Janka Oertel îi aplică Chinei, și, de fapt, Răsăritului, schema „războiului rece”, reluată în zilele noastre de autori din generații mai noi după Karl Popper și transformată de Joe Biden în axiomă a politicii internaționale. Lumea s-ar împărți în „democrații” și regimuri „autoritare”, ba chiar, „totalitare”, iar „democrațiile” ar fi chemate să lupte pentru anihilarea ultimelor, după ce distincțiile s-ar stabili într-un birou. Această schemă a și dus doar la antagonizarea lumii, fiind vădit eronată.

Nici Janka Oertel nu-și lămurește termenii (liberal, autoritar, totalitar) și nu poate invoca fapte reconstituite cu acuratețe, ci pretinde că datele empirice ar confirma schema. Ca rezultat, la aproape fiecare frazare a cărții Ende der China-Illusion, ceva nu este tenabil.

Între timp, într-un volum ancorat în lumea afacerilor, Felix Lee și Finn Mayer-Kuckuk (China. Auswege aus einem Dilemma, (Ch. Links Verlag, Berlin, 2024), își propun să afle o ieșire din dilema raportării Germaniei actuale la China – țară care „a urcat la poziția unei supraputeri și care va influența hotărâtor evoluția lumii” (p. 215). Răspunsul este că Germania are în față două alternative – fie să coopereze cu China, fie să se abțină – și într-o alternativă și în cealaltă, China câștigând și urcând în pondere. Așa stând lucrurile, pentru Germania soluția nu este alta decât „cooperarea, competiția și schimbarea de sine”. În cazul „dilemei chineze”, scriu cei doi autori, „cine vrea să câștige din nou teren în competiția cu China trebuie să devină mai bun acasă – dar trebuie și să cunoască bine concurentul” (p. 161). Cheia constă în aceea că marea țară de la Răsărit știe să prețuiască competențele, încât pentru orice partener al ei soluția nu este alta decât propria schimbare. „Trebuie să ne schimbăm noi înșine pentru a ne păstra bunăstarea și independența în competiția globală. Noua concurență din Orientul Îndepărtat ar putea fi o motivație de a aborda modernizările, de multă vreme prăbușite, și schimbările cu îndemânare și optimism” (p. 11). Schimbările de care este nevoie încep cu schimbarea sistemului economic, o nouă poziție față de creativitate, o nouă tehnologie, cu toate implicațiile sale, reformarea educației, dezvoltarea infrastructurii. O orientare spre pregătire înaltă, inovație, contribuții concrete la binele comun este indispensabilă.

Cine are dreptate?

Nimeni nu spune că nu este nevoie de valori în politica externă – iar acestea este rațional să fie ferme: conlucrare pentru libertăți și drepturi umane inalienabile, mutualitate, justiție, cooperare, pace. Dar și în acest caz contează cum se aplică valorile. Iar cel care cere valori trebuie să fie integru și să verifice concretizarea acestora, începând cu propria afiliere.

Baza empirică a considerațiilor este, firește, indispensabilă unei analize. Dar ea depinde și de selecția faptelor – arbitrară, după gust sau echitabilă. Nu poate vorbi de fapte cel care le selectează după criterii nelămurite și după o afiliere de la început discutabilă.

Janka Oertel leagă China de ceea ce nu ține de această țară. De aceea, nu discut aici conflictul din Ucraina, pe care autoarea îl ia ca pretext, dar, pentru o examinare integră și echitabilă în raport cu faptele empirice, cum sugerează autoarea, fac scurt trei observații.

Cât privește originea conflictului ucrainian, am mai spus-o: sunt chestiuni nerezolvate după al Doilea Război Mondial și „războiul rece” și neînțelegeri ale supraputerilor, în condițiile noi ale vieții, în care securitatea unui stat include securitatea vecinului. În privința păcii, degeaba se vrea oprirea focului dacă nu se oprește simultan alimentarea cu arme. Cele două merg azi, evident, mână în mână. Iar dreptul international, invocat în trecere de autoare (p. 286), este, la propriu, cel al tratatelor ratificate de parlamente representative, nu cel al simplelor acorduri și declarații făcute cândva. Fără lua în seamă aceste fapte, se pierde timpul cu manipulări, iar conflictul continuă.

Pe toată suprafața cărții Ende der China-Illusion, în locul analizei factuale, se fac deducții, ca și cum din cuvinte ar rezulta realități. Autoarea se lasă absorbită de ideologie, nu de fapte și discuție argumentativă, încât ceea ce spune eșuează în fața realității.

O lume deja schimbată

Oricine este familiarizat câtuși de puțin cu realitățile ultimelor decenii știe că prin lume a trecut un val de schimbări – anii nouăzeci – și nimeni, nicio țară, nu a rămas neatinsă. Se știe că libertățile, drepturile omului, democratizarea sunt cele care asigură sens vieții umane. Dar a devenit caducă invocarea continuă a clișeelor ideologice, căci toate țările au abordat altfel aceste valori după 1990. Economia centralizată a „socialismului oriental” a fost părăsită, căci nu rezista ca economie. Centralismul statal a fost abandonat, căci nu permite administrare eficientă. Nu s-a ajuns poate destul de departe în reformele din economia și politica statelor, dar aceasta este altă discuție, cu alte fapte. Au fost, de altfel, schimbări ample în cele mai diferite societăți în condițiile globalizării, căci competiția a obligat la folosirea soluțiilor mai bune – economic, institutional, social, cultural, motivational. Nicio țară nu mai este cea din tradiție, nici măcar cea de acum cincizeci de ani, când Karl Popper își lansa simpluțele sale teorii ale societății.

Peste toate, diferențe între sisteme există totdeauna, dar nu există o teorie a sistemelor sociale actuale. Se știe că s-au făcut multiple distincții în mulțimea societăților înregistrate de istorie. Mai relevante astăzi par distincții între societăți „primitive” și „etatizate” (Hobbes), „contractualiste” și „autoritare” (Rousseau), „democrații” și „autoritarisme” (Karl Popper), „preindustriale”, „industriale” și „postindustriale” (Daniel Bell). Dar, odată cu schimbările rapide înregistrate mai ales în ultimele decenii, distincțiile amintite mai sus au fost întrecute (detaliat în A. Marga, Lumea scindată, Meteor Press, București, 2023, pp. 91-98). De exemplu, peste tot sunt state, chiar dacă unele sunt avariate sau chiar eșuate. Peste tot se asumă contractul, chiar și atunci când nu se respectă, încât Rousseau nu mai provoacă azi realitatea. Peste tot industria rămâne baza economiei, inclusiv când se crede că s-a trecut în altceva. Agricultura, extracțiile, păduritul, pescuitul etc. sunt deja industrii, încât distincția lui Daniel Bell rămâne pentru arhivă. În toate statele, puterea se revendică din voința democratică, distincția lui Karl Popper devenind ideologică.

La propriu, mai găsești anevoie capitalismul conceput de Adam Smith, Andrew Jackson sau chiar Max Weber, căci un capitalism matur rămâne competițional și exclude, totuși, continua intervenție a statului și refeudalizarea unor domenii. Socialism, așa cum a fost el conceput de la Rosa Luxembourg, la Thomas Piketty, nu este, căci forța intereselor individuale este copleșitoare și lasă puțin loc redistribuirii de bunuri în favoarea nevoiașilor. Corporatism nu este, deoarece societățile sunt brăzdate de clivaje, iar acordul de bază al marilor grupuri sociale le lipsește.

Karl Popper a lăsat următoarea distincție: „diferența dintre o democrație și o despoție constă în aceea că, într-o democrație, guvernul poate fi înlocuit fără vărsare de sânge, iar într-o despoție, nu (Auf der Suche nach einer besseren Welt, Vortrage und Ausatze aus dreissig Jahren, Piper, Munchen, Zurich, 1994, p. 170). George Soros a făcut din distincția aceasta o dogmă. În fapt, însă, cu excepții de o parte și de alta, schimbarea se face pașnic în toate.

Stimularea inițiativei private nu mai este astăzi monopolul vreunei societăți. Puterea executivă iese de sub controlul cetățenesc, dar și al puterii legislative și a celei judecătorești în prea multe țări. În multe situații, politica fără legitimare tinde să domine. „Proprietatea” nu mai decide singură politica. Tipărirea de valută a devenit instrument cheie al macroeconomiei. Structura socială s-a schimbat în favoarea celor pregătiți în tehnologii, pe care se reazemă producția. „Noul proletariat” și-a adăugat mulțimea specialiștilor, cei mai bine plătiți au devenit „noua burghezie”, iar posesorii de capital sunt „noua aristocrație”. Ruta persoanelor în viață o decid școlarizarea, calificarea, corupția, nepotismul, favorizările. Puterea politică o exercită amestecul de birocrați, agenți ai firmelor multinaționale, servicii secrete și posesori de diplome. Politica s-a convertit în administrare. Scăzând competiția, scade nivelul decidenților. Ascensiunea de oameni de stat la decizii este îngreunată, fiind preferați politruci înlocuibili. Optica militară cucerește nu numai politicieni, ci și mulți care se socotesc intelectuali. Are loc o întinsă „refeudalizare”, începând cu mass media. Propaganda a căpătat o greutate nouă, jurnalistul se înțelege pe sine tot mai puțin ca voce a interesului public, iar obiectivitatea cedează redărilor partizane, ce țintesc la mobilizare. Se și crede că s-a intrat în epoca „postadevărului”. Presiunea este la depolitizare, începând cu partidele, care devin, din exponente ale grupurilor sociale, agenți de influență. Din simbioza inițială a democrației moderne cu meritocrația au rămas variante de mediocrație și de stupidocrație. Independența de gândire este de fapt subminată și se repetă obstinat clișee.

Libertățile individuale au progresat în multe țări. China este semnatar al Declarației universale a drepturilor omului (1948) și întreține o dezbatere internă mai aplicată pe această temă decât țări europene. Oricum, într-un subiect precum libertățile și drepturile omului în China, ar fi normal și de așteptat să participe la discuție și autori chinezi. Mai ales că în China se desfășoară o dezbatere importantă asupra temei, cu personalități înalt competente. Pe de altă parte, discuția asupra democrației în China nu poate face abstracție de discuția din SUA și Germania. Autori cu pondere (Michael Sandel, Daniel Bell, Helmut Wilske, etc.) au adus în atenție importanța ieșirii din condiționarea alegerilor de mari finanțări, în direcția unei meritocrații pentru a revigora democrația.

Un șir de realități nu pot fi eludate sau manipulate după gustul unui autor. Suntem în societăți concurențiale care concurează pe glob. Din faptul că o țară concurează nu rezultă că are intenții ascunse sau că uneltirea este îndeletnicirea ei. Orice țară are înaintări și reculuri și nu poți face teză nici din unele sau altele. Orice țară își promovează interesele și nu poți face din aceasta motiv de reproș.

Iar tehnica sperierii oamenilor prin diabolizarea rivalului, ca să nu se vadă ce face sau nu face propria guvernare, sau că aceasta nu este capabilă, nu dă rezultate. Nimeni nu spune că rivalul este înger și nu are de rezolvat probleme, dar nu folosește la nimic desfigurarea lui propagandistică.

O istorie

Ar fi timpul ieșirii din clișeele propagandei în discutarea felului în care țările și-au asigurat dezvoltarea. Mai ales că ascensiunea globală a unei țări, știm din istorie, este însoțită de obicei de reacții.

Unele reacții la adresa Chinei amintesc de începutul secolului al XX-lea, când europenii și-au dat seama că evoluția lumii începe să depindă de SUA. Scrierile lui Mathew Arnold, Robert Aron, Oswald Spengler sau Hermann Keyserling sunt mărturie. Atunci se critica americanismul ca stil de viață – mai ales după Primul Război Mondial, în urma căruia Europa a pierdut centralitatea în lume. Acum, se reacționează la ofensiva Chinei în spațiul economic și cultural, care redesează geopolitica lumii.

Multe reacții vin evident din schimbarea de statut a Chinei, care a încetat să mai depindă de asistență externă și, după 1978, a devenit treptat o supraputere. Ea a recâștigat, într-un fel, statutul pe care l-a avut în secolele XVII-XVIII. Ca economie, China se află astăzi doar în urma SUA, cu o prezență ce se extinde continuu în Asia, Africa și America de Sud, chiar și în Europa și America de Nord, și cu un rol politic crescând, capacitatea militară plasând-o într-o poziție nouă, după SUA și Rusia. Unde este concurență, apar reacții.

Un economist perspicace (Érik Israelewicz, L’arrogance chinoise, Bernard Grasset, Paris, 2011) a analizat transformarea „modestiei” proverbiale a chinezilor, în „încredere în sine” și „mândrie națională”, dar a interpretat această transformare ca emergență a „aroganței naționaliste”. Analiza sa a forțat vădit concluziile, dar rămâne ilustrativă pentru reacția propagandistică la ascensiunea economică a Chinei.

Nu mai insist asupra reacțiilor la extinderea influenței Chinei în Africa, pe seama coloniilor engleze și franceze, care a atras reacții severe (detalii în A. Marga, China ca supraputere, 2021). Mă opresc pe scurt asupra unor reacții la afirmarea culturală a Chinei.

Din 2004 încoace, acțiunea culturală internațională a Chinei a luat anvergură fără egal având un protagonist: Hanban – fundația guvernamentală ce coordonează rețeaua Institutelor Confucius. Rețeaua a atins dimensiuni singulare, încât au apărut reacții. De pildă, într-un raport al serviciilor secrete canadiene s-a scris: „Beijing este pe cale să câștige nu doar piețele economice, ci și inimile și mințile oamenilor pe glob, ca mijloc de consolidare a puterii” (The Cronicle, 27 mai 2007). S-a susținut că rețeaua Hanban ar fi „o organizație pedagogică internațională, un instrument prin care Partidul controlează statul”. Apoi, critica s-a extins (detalii în A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2023), acuzându-se promovarea punctului de vedere propriu asupra Taiwanului.

Presa din Beijing a pus justificat întrebarea: nu cumva, în logica criticilor Institutelor Confucius, și alte institute culturale de reprezentare națională din alte țări pot fi socotite institute de propagandă? „China nu a fost prima care a organizat asemenea institute și nici nu are monopolul asupra promovării culturale peste hotare” (Chang Liu, China Daily, 12 august 2010). Ministerul de Externe al Chinei a arătat că „toate Institutele Confucius din Statele Unite se află acolo deoarece au fost solicitate de universități americane, conform propriei lor voințe. Noi le-am asistat asigurând profesori și manuale la cererea părții americane, dar nu am interferat vreodată în libertatea academică” (Wall Street Journal, 5 decembrie 2014).

Să observăm însă un fapt grăitor. În 2014, puternica Universitate din Chicago, care întreține un institut propriu în Beijing, a comunicat public decizia de a închide Institutul Confucius din cadrul ei, după controversa suscitată de antropologul deja menționat. În această situație, de la tribuna conferinței de la Xiamen, la care am fost, de altfel, de față ca invitat, Directorul General al Hanban a trimis un mesaj rectorului Universității din Chicago, ce consta dintr-un rând: „Dacă instituția Dumneavoastră decide să ne retragem, voi fi de acord (If your school decides to withdraw, I will agree to it)”. Imediat, renumita universitate americană a comunicat oficial că va continua să asigure funcționarea Institutului Confucius în cadrul său.

Teza mea este că ascensiunea globală a Chinei aduce cu ea și, dacă se vrea, pune lumea în fața nevoii unei schimbări mai vaste, care presupune o înțelegere mai profundă a modernității, ieșirea din modernismele fracturate care au ocupat viața și o nouă concepere a viitorului. Ca să fiu clar, se prăbușesc azi nu numai filosofii de tradiție care reduc sau relativizează ponderea ființei umane în construcția lumii, ci și teoriile moștenite ale sistemelor sociale, cu componentele lor economice și politice, teoriile politicii și teoriile consacrate ale cunoașterii, ale învățării, ale educației.

Societatea modernă a fost construită pe libertățile și drepturile individuale inalienabile. În timp, însă, birocrațiile le-au copleșit. Azi, înseși libertățile, drepturile și democrația se cer curățate, reconstruite și afirmate cu putere. Democrația nu se reduce la cultivarea de proceduri, ci include dreptul la inițiativă al fiecărui cetățean. Aidoma dezvoltării, nici democrația nu este posibilă fără meritocrație și în afara suveranității naționale. Ca efect, cei care se agață, cum se și vede strident în România de azi, de modernisme prost înțelese, care simplifică natura și esența umană în efortul de a-și masca incapacitatea, își condamnă țările la înapoiere.

Destul să examinăm concluziile unei ziariste americane, descendentă a ultimului împărat al Chinei, Lenora Chu (Litle Soldiers. An American Boy, a Chinese School, and the Global Race to Achieve, Harper, New York, London, Toronto, Sydney, 2018). Le redau pe scurt.

Cultura chineză propagă ideea că orice împlinire demnă de a fi atinsă presupune efort serios, susținut” (p. 278), în vreme ce europenii și americanii cred în „abilitatea umană”. Nu este vorba de o educație care pune accent pe memorizare, chiar dacă unele trăsături suscită această impresie, ci de o cultură bazată pe „investigație (inquiry)” și „inferență” (p. 283). Școlile și clasele nu sunt unformizate, cum se crede în afara Chinei, ci, dimpotrivă, cultivă, chiar la presiunea autorităților, diversificarea prin inovare. „În China, statusul social al dascălilor este mai puternic decât în orice altă țară” (p. 287) – el este și remunerat la acest nivel. „Individualitatea și alegerea sunt de asemenea în meniu” (p. 300), la dascăli, la elevi și studenți, deopotrivă. Chinezii așteaptă de la semenii lor creativitate, înainte de toate. Pentru autoare, „lecția nr.1 a fost faptul că în China copiii sunt mult mai rezilienți decât mi-am imaginat vreodată” (p. 308). Aceasta spune multe.

Despre modernitate

Nu dau rezultate modernismele fragmentare care au inundat mințile la noi generații în Europa, mai ales în țări sărăcite, precum România. Fragmentarismele nu rezistă, cum nu au rezistat nici premodernismele istoriei.

Se poate discuta despre libertăți în orice țară. Este clar însă că azi țările practică diferite libertăți: de a spune nu (o numesc „libertate negatoare”), de a te sustrage („libertate a evadării”), de a schimba ceva în jur („libertate afirmativă”), de a crea tu însuți („libertate creativă”). Așa cum arată autorii cărții China. Auswege aus einem Dilemma consemnează, în China „libertatea creativă” s-a mărit și are loc „o dezvoltare ce deschide alte spații pentru libertate” (p. 78). De aceea, China este atât de competitivă astăzi.

China probează că inovația sau, mai pretențios spus, creația, este dependentă de un „mediu lăuntric” și de un „mediu exterior”, ce intră într-o chimie aparte, în care se combină felurit elemente. Cum este posibilă o asemenea libertate nu este ușor de redat, fiind vorba de o cultură și de o civilizație. Dar chestiunea se cuvine examinată și merită înțeleasă – ceea ce voi face, în cele ce urmează. (Din A. Marga, China ca supraputere, ediția a doua, în pregătire).

Recomanda [votes_up id=874105]
Andrei Marga 663 Articole
Author

7 Comentarii

  1. Felicitări pentru prezentarea cvasiexhaustivă. Merită menționat în context Yanis Varoufakis cu DIEM25. Poate altă dată.

  2. Este grav ca Romania a intors spatele Chinei. China a fost singura mare putere care a respectat Romania dupa aranjamentele de la Malta.

  3. Civilizația occidentalǎ a fost distrusǎ de rapacitatea celor câteva familii care stǎpânesc Occidentul (Rothschild, Rockefeller etc), prin intermediul unei generații de politicieni degenerați școliți de Schwab și Soroș care și-au subminat propriile țǎri. Globalismul a ucis liberalismul și s-a extins ca o schemǎ piramidalǎ la scarǎ mondialǎ, care evident nu va duce decât spre prǎbușire. În acest context China care a respectat valorile tradiționale și un sistem de educație riguros a câștigat supremația. Trump încearcǎ sǎ mai repare câte ceva în SUA, dar Europa se încǎpǎțâneazǎ sǎ meargǎ spre ruinǎ.

  4. Prof.Dr. Adrian Severin, la Beijing: Uniunea Europeană are de ales între pace sau război, între SUA sau China(12 sept 2025)

    Ma temeam ca nu va ajunge in China ,dar dupa Marco Polo,Nastase si Madam Bio Dancile iata si fostul detinut politic Adrian_Severin participant la Beijing -China,conference in_Sight_Global_Insight_Forum_2025)

    iata ca Romania nu e indiferenta la ascensiunea Chinei si pregateste viitorul

1 Trackback / Pingback

  1. Andrei Marga: Despre competitivitatea Chinei - Newsflash

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.