Povestea unei vindecări făcute cu ciocanul: meșterul Manole Nistor INTERVIU

L-am surprins din nou în elementul lui: aplecat atent asupra unor bijuterii din alamă, cupru și argint, lucrând cu precizie, cu o delicatețe care contrazice firea aspră a metalelor. A acceptat invitația fără ezitare, iar duminică am pășit în universul său, un atelier ascuns, dar plin de lumină și poveste.

După ce am urcat pe niște scări circulare — parcă proaspăt vopsite, am descoperit locul în care Manole se dezvăluie cu adevărat. În încăpere, fiecare obiect își purta propria amprentă: fotografii realizate de el, așezate pe pereți ca niște ferestre către alte lumi; ustensile vechi și noi, aliniate cu o grijă aproape ritualică; și metale brute, în culori calde, pe jumătate transformate în viitoare podoabe.

În timp ce îmi arăta fiecare colț al atelierului, Manole povestea cu naturalețe despre începuturi, despre bucuria metalului încăpățânat care prinde formă și despre drumul deloc simplu prin lumea meșteșugului autentic, despre copilăria dură pe care a trăit-o, despre ajutorul Divinității, dar și despre renaștere și lupta pentru libertate.

Cotidianul: Manole, care a fost cel mai viu și adevărat moment din copilăria ta pe care nu-l poți uita și care te-a modelat ca om?

Manole Nistor: Este o întrebare foarte grea din cauza faptului că nu am avut o copilărie prea fericită, dar pot să spun câteva momente care mi-au marcat copilăria. Johnny Deep în primul rând, că am fost fanul lui de mic și din cauza traumelor și violențelor pe care le-am văzut și trăit în copilărie, am reușit să defulez foarte mult în filme și am descoperit un caracter atât de puternic care m-a făcut să mă autoeduc. Aici a fost influența lui Johnny Deep cu care am crescut.

Până la 17 ani am fost foarte norocos când m-a „racolat” Horia Frunză Alexandrescu dintr-un bar și mi-a devenit mentor. Este un mare critic de carte. Îi datorez multe lucruri mentorului și chiar mi-a arătat o altă lume față de ceea ce văzusem până atunci. Cu toate că mama mă dusese pe drumul artei, tatăl a fost la polul opus, de la el știam doar violență, mult sânge și cum să mă apăr. Horia mi-a arătat magia artei, mi-a arătat tot. Îmi amintesc că stăteam și filozofam cu el despre Nicolae Labiș, Mihai Eminescu și Mircea Eliade… A fost o evoluție pentru mine.

Crezi în marile întâlniri?

Da, cred. Cum Horia și-a făcut apariția în viața mea și eu mi-am făcut apariția în viața multor oameni și viitorul lor a luat un alt curs pozitiv.

Cum ai transformat durerea sau lipsurile din copilărie în motivația pentru ceea ce faci azi?

Am defulat în artă. Primul lucru pe care l-am descoperit a fost internetul și devenisem gamer nebun. Pe la 14 ani aveam un prieten care lucra la internet și arăta super dubios. Porecla lui era Perfuzie. (râde) De la el am învățat cum să fac bloguri și după doi ani, prietenul și vecinul meu Silviu, mi-a zis că face Photoshop. Am făcut cursuri de grafică, după la 17 ani, s-a legat treaba cu Horia. Nimic nu este întâmplător în viață, totul se întâmplă cu un motiv.

Magia este cuantincă, este o gândire cuantică. Este nevăzută, dar văzută, o poți simți, dar nu o poți simți. Magia nu înseamnă să ai bagetă, să zbori pe măturică sau să ai pălăria de vrăjitor. Magia este pură, e sfântă și atâta timp cât ai legătura ta cu Divinitatea (eu cred în Dumnezeu) și cred în legătura mea cu puterea Universului și las această gândire cuantică (pentru că am început să studiez) și, da, este o tehnologie nevăzută, îmi place foarte mult.

Din ce moment ai avut legătura cu Divinitatea?

De mic. Primul om care s-a luptat pentru mine a fost duhovnicul meu, Părintele Arsenie.

Arsenie?

Arsenie Muscalu. A fost starețul Mitropoliei și a construit o mănăstire. Se numește Cornu și este în munți. El mi-a insuflat multă iubire și a avut multe lupte cu mine. De la vârsta de 6 ani mă spovedesc la el și  mi-a ajutat cu bani mama foarte mult – când eram nevoiți să fugim, când tata lua toți banii din casă și îi juca la jocuri de noroc, la cazinouri, când trebuia să dormim în scări de bloc din cauză că ne bătea prea rău, mai ales pe mama, o umplea de sânge, era horror. De asta a și ajuns să facă tuberculoză pentru că lucra la două scări de bloc și ne-a bătut atât de rău, încât i-a spart fața mamei mele (aproape că-i mutase obrazul) și a trebuit să fugă cu mine într-o scară de bloc și să dormim în camera de serviciu, într-o boxă sus de tot la ultimul etaj și ea a dormit pe ciment pentru că nu aveam pe ce să dormim și pe mine m-a băgat într-o albie.

Citește și: INTERVIU „Visam să mă fac arab pentru că auzeam de la părinți că arabii au bani și o duc bine” – Vlad Logigan, actor

Dar părintele a fost aproape de noi, ne făcea cadou cărți cu bani în ele.

Chiar a fost o luptă. De la 14 ani mi-am început să câștig și libertatea mea și libertatea mamei. Dumnezeu există. Mereu ne-a trimis oameni care să aibă grijă de noi. Când ai credință, ai si suflet.

Ai și nădejde…

Ai și nădejde și speranță și tot ce vrei tu.

Ai avut vreun moment în care simțeai că lumea te-a uitat și că meșteșugul te-a salvat?

Cred că în fiecare zi a vieții mele am fost salvat de artă. Unul dintre momente a fost chiar acum în vară. Mi-am căutat psihiatru și am vrut să merg la psihiatru, eram bubuit.

Ai fost?

Nu. M-au refuzat de două ori. A doua oară a fost foarte aiurea pentru că (fiind artist) nu am asigurare medicală. Eu voiam să o termin cu viața și acolo mi-au zis că e costul de 450 de lei pentru o consultație. Când am auzit 450 de lei, a sărit sufletul din mine și am zis că nu se poate așa ceva. Nu te mai omori de 450 de lei… (râdem)

În vară abia așteptam să nu mai am 33 de ani, ci să fac 34 de ani. Pentru că până acum 5 ani eu nu am știut ce înseamnă normalitate, ce înseamnă firescul.

Abia acum trei ani am început să am sărbători tihnite. Fac sarmale, beau un pahar de vin și nimeni cu nimeni nu se ceartă, este doar liniște și în primii doi ani era dubios că nu-mi dădeam seama ce se întâmplă.

Era straniu?

Era straniu, mă întrebam ce e acolo, și acum e bine, dar tot nu-mi dau seama. Pentru mine, normalul era să fiu mereu în gardă, pentru mine normalul era să fiu mereu atent, să nu mă omoare cineva, să am grijă de mama, să trăiesc încordat. În fiecare zi trebuia să am grijă să nu o omoare pe mama, tata. După bătaia pe care o vedeam sau după ce vedeam sângele pe pereți … e foarte greu să trăiești așa și dintr-o dată să „te lovească” liniștea. Să te gândești că poți avea niște prieteni, că poți să ai o legătură de prietenie simplă. E ciudată trecerea pentru că eu mereu am trăit cu senzația că toți vor să mă „ardă”, că toți vor să mă fure, că toți trebuia să-mi facă ceva. Mă simțeam folosit sau stăteam cu frica de a nu fi omorât și intervine o paranoia mare în mine.

Vara asta a început să mă dea cu capul de toți pereții pentru că mi-au venit absolut toate traumele dintr-odată și am stat să realizez prin ce am trecut și nu mai știam ce am de făcut. Plângeam serile și am început să am atacuri de panică. La un moment dat mă întrebam de ce trăiesc și de ce exist aici, acum. Tremuram, mă trezeam din somn pe la 2,3 noaptea. Îmi sunam prietenii. Era să moară și pisica în vară. Și acum îmi pun întrebarea care este scopul meu în această viață. Mi-au venit în minte toate traumele și tata mă punea să dau în mama și să „mă bucur”, când i-a spart obrazul mamei, adică fața…, tatăl când îmi punea briceag în mână, când trebuia să cresc cu barbut. Și mă întrebam așa dintr-odată „ce fac eu aici?” Încă nu am trecut peste toate traumele, mai am momente când mă pun în pat și vine o violență în momentul acela în mine, ba o furie, nu o violență, o furie.

Eu nu mi-am stricat nicioadă nimic, legat de tehnologie, și în vară, știu că nu-mi funcționa tastatura și (era o tastatură mecanică, puternică și nu ai cum să o rupi) și am rupt-o pe din două când i-am dat un pumn. Atâta furie era în mine. A trebuit să învăț să fac pace și să înțeleg și că eu trebuie să trăiesc cu lucrul ăsta de acum în colo. Încă nu fac pace cu anumite lucruri, mai ales cu copilul interior extrem de violent. Când am fost mic, am fost extrem de violent cu tot ce era în jurul meu, mai ales cu animalele. Era un instinct în mine de criminal și eu nu prea pot să fac pace cu copilul care am fost. Pe copilul de la 5-7 ani încă îl urăsc, încă mă uit la el foarte urât, mai ales când îmi apare în ochi. Nici nu consider că acel copil ar fi trebuit să trăiască și acum, dacă aș putea să dau timpul înapoi… nu știu, eu aș considera că nu trebuia să trăiesc, atâta violență era cu tot ce era în jurul meu și ofeream violența aia.

Acum ești în proces de vindecare, împăcare?

Da, măcar am schimbat și numărul. Nu mai am 33 de ani, am 34.

Oricum, foarte tare că ai curajul să mărturisești toate astea…

Nu am avut curaj până acum. Am stat de vorbă cu niște prieteni de-ai mei israilieni. Soția unui prieten este psiholog și mă duceam la ei, m-au ascultat și mi-au spus niște lucruri. Mi-au zis că sunt artist și că trebuie să-mi asum și trecutul. A trebuit să supravețuiesc și ca să poți supraviețuiești cu adevărat, nu faci față cu măștile, faci față cu lupta, adică e care pe care…

Acum, cât ai luptă și cât ai pace în interiorul tău? Care ar fi procentul?

(se gândește) Acum, am foarte multă pace, dar mai am și furie. Având-o pe  pisica mea, care este viața mea, sufletul meu, avându-i și pe prietenii mei (nu sunt mulți la număr), nu mai am violența aia. Mai simt din când niște furie, dar nu mai sunt pe lume. De multe ori aveam pe lume furia asta, acum, e doar cu mine.

Există vreo bijuterie pe care ai creat-o cu o emoție puternică, legată de trecutul tău?

Tot ceea ce fac este legat de trecut și de prezent.

Câți ani de activitate ai?

Trei ani.

Trei ani? Parcă ai de-o viață.

Treaba asta cu realizarea bijuteriilor mi-a plăcut foarte mult. Când eram mic, eram foarte curios. Voiam să știu lucruri de fizică, de electricitate. Nu am avut în viața mea scule. Nu eram băiatul acela copil care are camera lui și aduce toate gunoaiele în casă, îl ceartă părinții, nu eram copilul acela care să-l vadă pe taicăsu că repară lucruri prin casă.

Vedeam cuțite… (râde) Eu îmi doream, dar nu știam cu ce să încep. Nu am avut șansa și când am avut șansa, nici nu am stat o secundă pe gânduri. Nici cu fotografia, nici cu grafica pe care o fac, nu am avut șansa. Acolo am avut șansa când am plecat în Germania la 20 de ani.

Citește și: INTERVIU. „Dansul începe acolo unde cuvintele se termină” – Daniel Dragomir, coregraf

Ce ai făcut acolo?

Am muncit. Se îmbolnăvise maimea foarte grav, nu mai făcea față cu bani și din cauza sărăciei, am zis să merg să fac bani.

Acolo, am dat peste alte peripeții.

Cât ai stat în Germania?

Aproape trei ani. În Germania am plecat cu 100 de euro în buzunar, cu cineva cu mașina. A oprit la unguri la un moment dat, și erau niște dubioși tatuați pe gât, se uitau la noi, mă uitam la ei, și am fugit la mașină, șoferul adormise, ăștia erau la noi la mașină… Ne-au urmărit, dar noroc că a fost un filtru de poliție și ne-a salvat.

În fine, am ajuns în Germania, am dat suta de euro (că atât am avut), m-am dus într-un loc unde am stat mai mulți, acolo, alte nenorociri.

Și de aici cu cine ai plecat?

Cu un necunoscut. A fost o experiență treaba cu Germania… de la început până la bun sfârșit. Tumultoasă rău de tot experiența. (râde) Fotografia nu mi-am permis-o până nu am ajuns în Germania. După un an acolo de muncă, am avut și aparat. Acolo erau târguri, totul era ieftin. Prima cameră era un Fujifilm. N-am să uit că am avut probleme și cu camera.

Te-ai născut cu peripețiile în sânge.

(râde nostalgic) Da. În Germania m-am apucat de fotografie. După ce mi-am luat camera (eu eram înscris în programul ăsta de la Caritas), le-am zis celor de la Caritas că eu sunt fotograf. Se uitau la mine… Am avut acolo un curaj și am întâlnit-o pe doamna Carolina…

A zis, da? Tu ești fotograf? Și mi-a dat proiect să fotografiez la Mercedez, la Muzeul Mercedez-Benz. Acolo a fost voluntariat, dar îmi dădeau și 50 de euro/ zi. Atunci, am zis că l-am prins pe Dumnezeu de picioare. Am știut toate modelele Mercedez până în 2022-2023.

Ești pasionat de mașini?

Da, îmi plac, dar nu am carnet. (râde)

Când ai început să lucrezi, argintul, cupru și alte metale, ce te-a atras la acest meșteșug?

(se gândește): Mi-am găsit pacea în acest meșteșug și când am văzut că mă pot mișca a fost o realizare. Mulți ani din viață am trăit cu frica că nu știu să fac nimic, că nu-s om bun.

La ce mi-ai povestit, e de mirare că ești integru și că ai umor.

(râde): A trebuit în etape să scap de tot felul de frici. Eu nu știam să folosesc ciocanul sau alte ustensile. Eu mi-aș fi dorit să știu să fac meșteșugul. Și când am început să mă apuc de treaba asta, mai ales că era în cadrul Muzeului Satului, eu expuneam deja fotografie și la un moment dat s-au ținut cursurile de meșteușugari 7 zile. Eu oricum stătusem pe lângă nea Victor (maestrul meu), să-l fotografiez. Și l-am rugat să mă învețe și i-a plăcut ce iese din mâinile mele. În 7 zile am învățat să dau cu ciocanul, atât de mult mi-a plăcut.

Înainte să se termine cursurile, eu mi-am luat deja nicovala și tot ce-mi trebuia și se uita Nea Victor la mine… Îmi amintesc că el m-a trimis la cineva de la Muzeul Național al Țăranului Român care avea acolo niște antichități și care avea o nicovală. Am luat nicovala aia și am mers cu ea pe stradă, neambalată (mă credeam viking) (râdem). Iubesc nicovala aia. Mai am nicovale, dar cu prima nicovală, am intrat așa cu ea în metrou.

După cursuri, cred că după două săptămâni, mi-am făcut un semiatelier, aproape cu ce îi trebuia. Era toată lumea blocată. Lumea știa că stau la birou, că fotografiez, că fac grafică, și nimeni nu credea că m-am apucat să fac asta. Toți prietenii se uitau la mine dubios. Și când au început să vadă ce iese…

A fost un șoc pentru toată lumea. Atât de mult îmi place lucrul cu metalele. Este atât de magic, este atât de multă magie în a crea și atât de multă alchimie în treaba asta cu metalele…

Se deschide un nou univers. E superb. Mereu când îmi place ceva, caut ceva, dincolo de suflet, absolut cu totul mă duc. Așa am făcut și cu grafica, așa am făcut și cu fotografia. De mic copil mi-am dorit să fiu fotograf, dar nu mi-am  permis și am așteptat momentul oportun de a face niște pași de a-mi cumpăra propria cameră. Acum, am cumpărat și a doua cameră din Germania. Acum, am echipamente full, 20 de stative, cameră vintage la florărie, am studio mobil.

Eu nu trăiesc doar din bijuterii sau doar din fotografie, sau doar din grafică. Fiind și artist, fiind și spirit liber și cu autism diagnosticat și dislexic, mi-e greu să mă intregrez în toate. Eu am un singur scop. Știu că am de adus mâncare acasă, știu că trebuie să-mi fie bine, știu că vin sărbătorile și că întotdeauna trebuie să existe sarmale pe masă. Dacă nu sunt sarmale pe masă, fac urât. Mai ales pentru pisica mea – trebuie să am mereu bani puși deoparte.

Există vreo piesă de care ești mândru și spune ceva despre viața ta?

Nu. Sunt mândru de tot și de absolut de tot ce am făcut până acum. Îmi iubesc toată munca și toată arta. De multe ori, mă cert cu propria mea artă, că mă enervează și am niște frustări, dar iubesc tot ce am făcut și tot ce voi face de acum încolo.

Ce ingrediente sau ce stări pui în bijuterille pe care le creezi?

Tot. Nu pun doar o emoție, pun tot. Și înainte să pun tot mă rog. Stau și mă rog în continuu ca Dumnezeu să-mi poată da doar înțelepciune. Mi se pare că atunci când mă rog, mi se pare că și atunci cer prea mult. Eu vreau să-i ofer Lui. Uite, Doamne, mi-ai dat mâinile astea, uite ce am făcut cu ele, uite, Doamne, mi-ai dat ochii ăștia… uite, Doamne, mi-ai dat gura asta, vreau să te bucur, nu să-ți cer, pentru că rugăciunea și credința nu înseamnă doar să ceri, doar să ceri, învață să și oferi la rândul tău, pentru că acolo este cea mai mare bucurie pe care o poți avea în această viață.

Este să creezi și să oferi și să lași ceva în urma ta.

Îți mai aduci aminte care a fost prima bijuterie creată de tine, cine a cumpărat-o și în ce ai investit primul câștig?

(entuziasmat) Da, cum să nu-mi aduc aminte?! A fost șarpele oroboros – un inel pe care i l-am vândut unei fete care lucra jos la Supermarket. Și toți banii pe care i-am făcut în zilele alea, am investit și mi-am cumpărat prima dată nicovala. Încă eram la cursuri și eu încă vindeam lucruri. Marilena a predat 7 zile de cursuri pentru etniile rome, tot la Muzeul Satului, eu am fost asistentul ei, am ajutat-o și după, maestru, Nea Victor a predat și el cursurile de bijutieri acolo.

Cine este meșterul Manole dincolo de tot ceea ce faci tu, legat de arta bijuteriilor și a obiectelor?

Un simplu om, un simplu om. Își iubește pisica, iubește tot ce este în jurul lui, își iubește parcul copilăriei lui în care a reușit să fugă.

Care este parcul copilăriei tale?

Cișmigiu.

Își iubește mama, iubește și florăria, o iubește și pe Mari, îl iubește și pe Silviu. Îi plac filmele foarte mult. Doar că ce iese acum în 2025 de la Hollywood sunt dezamăgit și nu mă pot uita. Așa că le selectez și că sunt fan animeuri, am acolo să mă uit. Dacă nu era Son Goku care să mă motiveze, și și maestrul lui era… rău. Dacă nu erau personajele astea și mulți alții, mă pierdeam mult de tot. Am reușit prin animeuri să mă autoeduc și să nu mă las niciodată bătut. Așa am început să studiez și alte lucruri. Să văd ce înseamnă, karma, dharma, Furyoku din Shaman King. Am ajuns să studiez tot felul de chestii. La un moment dat, am vrut să evoluez în Super Saiyan.

Cum consideri că influențează bijuteriile realizate de tine cumpărătorul? Și ce fel de public ai?

În general, am un public nișat. Nu am foarte mulți clienți. Nu prea vând la foarte mulți clienți, dar nișa mea sunt clienții nebuni cu aspirații către magie, divinitate, univers și alte lucruri de genul.

Nu prea mulți oameni înțeleg ce fac eu pentru că am și abordat mult stilul acesta brutalist, să vadă că este strâmb și că nu este perfect.

În artă, în fotografie, nu am căutat niciodată frumosul sau perfecțiunea. Frumosul și urâtul sunt relative, pentru că frumosul mă deranjează, frumosul care ni se vinde în era noastră, este un frumos fabricat pe bandă rulantă, fără suflet și fără personalitate, fără esență – este gol și anost. Parcă nu aș putea nici măcar să-l compar nici cu un vid, că vidul este interesant. Îmi place și mie frumosul, dar care frumos? Paleoliticul, neoliticul, Era Bronzului, Art Nouveau-ul. Îmi place frumosul, dar îmi place și urâtul, scoase din cale afară. Pot găsi alinare în acel urât, pot găsi evoluție în acel urât, nu doar în frumos.

Citește și: „Cafea la ibric. Poezie. Fără asta sunt aproximativ inutilă” – INTERVIU Ligia-Verkin Keșișian, poetă

Noi ar trebui să ne bucurăm de absolut toate lucrurile astea și clienții mei care sunt într-adevăr, nebuni ca și mine, sunt spirite libere, care pot înțelege dincolo de produs. Tocmai asta caută, să nu fie perfect, să fie făcut de mâna omului, să aibă esența omului, să aibă din magia omului, să fie acolo, să poarte părți din sufletul creatorului.

De ce casa ta este un tabuu și de ce este templul tău?

Pentru că aici vin după o zi grea de muncă sau după ce întâlnesc toate negativitățile în aceea zi, vin aici, mă dezbrac, dau absolut toate armurile, încep să mă relaxez, îmi dau drumul la muzică, pun un pahar de bere sau de vin, sau de votcă (îmi place să beau seara). Detest oamenii care beau dimineața sau în timpul zilei sau când lucrează. Îi detest pe așa zișii artiști din ziua de azi care se droghează și confundă arta cu beția, cu mizerie de asta contemporană. Aia nu e artă, aia e un amalgam de gunoi social.

Te naști artist sau devii?

Devii artist. Nu te naști artist. Eu nu cred în talent în primul rând. Talentul ți-l fabrici. Eu am fost anti-talent.

Crezi mai mult în muncă?

În muncă, în antrenament și în disciplină foarte multă. Fac acel lucru până îmi iese. Talentul nu există, talentul ți-l fomezi. Norocul nu există, norocul ți-l creezi. Nu am multă școală, am 11 clase, dar știu toată suita de adobe, știu să fotografiez, știu să dau cu ciocanul. Asta nu ține de câte școli ai. Nu consider că arta ar trebui vreodată confundată sau infectată cu alcool sau cu droguri pentru că așa se rupe conexiunea cu divinul. Când creezi, trebuie să fii cel mai clean. Atunci se poate observa curățenia în ceea ce ai făcut tu.

Spuneai de urât. Te inspiră urâtul?

Da, ador să fotografiez și gunoaie pe stradă. Ador să fotografiez, ador să fotografiez homeless.

Ce te apropie și ce te distanțează de mitul Meșterului Manole?

De disțantat, nu mă distanțează nimic. Mă regăsesc aproape până la un anumit punct. Trebuie să-mi dau seama că acum nu trebuie să-mi zidesc sufletul.