Keir Starmer, simptom britanic al unei boli europene

Victorie istorică și demisie în mai puțin de doi ani

În urmă cu doi ani, laburiștii conduși de Keir Starmer obțineau a doua cea mai mare victorie postbelică la alegerile din Marea Britanie. Doar Tony Blair reușise un rezultat mai bun, în 1997. După mai puțin de doi ani, Keir Starmer își anunță demisia, gâtuit de emoție atunci când a pomenit despre copiii și soția sa. ”Lacrimile lui Starmer arată de ce nu a reușit ca premier”, scrie revista conservatoare The Spectator. Starmer s-a gândit prea mult la el însuși și prea puțin la proiecte importante pentru țara sa.

În Europa, demisia lui Starmer este deplânsă la Bruxelles de președinta nealeasă a Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. Însă celălalt ochi al UE râde: de la referendumul Brexit din luna iunie 2016, Marea Britanie a intrat într-o instabilitate politică grava – urmează numirea celui de-al șaptelea premier într-un deceniu. Cifrele seci arată însă altceva. Nu Marea Britanie este marele perdant european al ultimului deceniu. Creșterea economică a fost peste cea Germaniei sau a Franței. Piața mucii este afectată de un șomaj mai redus decât în Europa de Vest. Datoria publică, la 100% din PIB, arata mai bine decât cea a Franței sau a Italiei. Iar productivitatea este în aceeași zona îngrijorătoare.

Ascensiunea lui Farage și noua falie a politicii britanice

După zece ani, nici conservatorii, nici laburiștii britanici nu au răspuns la aspirațiile britanicilor de la momentul Brexit. Oamenii au dorit un model economic care să-i salveze de o globalizare care îi lăsa fără locuri de muncă în propria țară. Dar fluxul de imigranți a continuat. Rezultatul vizibil al Brexitului a fost o reconfigurare a politicii britanice: nu mai contează orientarea conservatoare sau laburistă, ci poziția față de Brexit. Acest lucru este dovedit de rezultatele alegerilor locale din mai 2026 în zonele care au votat masiv pro-Brexit în urmă cu zece ani. Aici alegerile au fost câștigate de Reform UK, partidul lui Nigel Farage, unul dintre artizanii Brexitului.

Starmer a fost un premier apropiat de UE, iar cel mai probabil succesor al său, Andy Burnham, nu și-a ascuns afinitățile pro-europene. Nu cu mult înainte de demisia sa, Starmer a vorbit deschis despre reluarea legăturilor cu UE, pentru a ajuta creșterea economică. Conservatorii văd altfel lucrurile. ”Regatul Unit nu a exploatat încă întregul potențial al Brexitului. În loc să ne trasăm propriul drum, alegem prea des să ne legăm de Uniunea Europeană, o navă aflată în plin naufragiu”, scrie cotidianul eurosceptic The Telegraph.

Starmer și guvernarea prin retrageri succesive

Dincolo de confuzia politică creată de Brexit, guvernul Starmer a pierdut și a căzut pe mâna premierului. A fost unul dintre cei mai confuzi lideri politici britanici. Mandatul său a avut multe promisiuni încălcate și reveniri asupra propriilor decizii. A decis să reducă accesul pensionarilor la subsidiile pentru încălzirea pe timpul iernii. Dar, după criticile din partid și după ce a fost decimat la alegerile locale din această primăvară, a anunțat că mulți pensionari vor primi din nou aceste ajutoare.

A vorbit despre renunțarea la regula introdusă de Partidul Conservator care limita beneficiile sociale la primii doi copii ai unei familii, dar nu făcut nimic pentru a schimba această regulă. A propus reducerea ajutoarelor pentru persoanele cu dizabilități. La presiunea din partid, a revenit asupra acestui proiect. Nu a considerat necesară o ancheta națională în cazul exploatării sexuale a copiilor, în ciuda exploziei acestor cazuri și a mediatizării lor. Din nou, și-a schimbat poziția pentru a cere această investigație, iar raportul a fost publicat cu doar câteva zile înaintea demisiei guvernului. Guvernul Starmer a dorit introducerea unui sistem de identitate digitală mai amplu, dar a cedat la criticile privind supravegherea populației și potențiala restrângere a libertăților civile. A introdus impozit pe moștenire pentru fermele de familie, pentru a aduce mai mulți bani la buget. Dar a cedat în fața protestelor fermierilor și a opoziției din propriul partid.

Autoritate în partid, slăbiciune la guvernare

Guvernul Keir Starmer a semnat un acord pentru cedarea suveranității asupra Insulelor Chagos. Acolo se află baza militara americano-britanica Diego Garcia. A fost criticat că face acest lucru într-o perioadă mult prea volatilă în politica internațională și o face în favoarea unui stat – Maurițius – unde influența chineză este în ascensiune. Ulterior, poziția guvernului Starmer a devenit mult mai înclinată spre cooperare cu administrația Trump, care a criticat decizia cedării suveranității.

În ciuda aparențelor, conducerea lui Starmer este considerată una dintre cele mai autoritare din istoria Partidului Laburist. L-a eliminat din partid pe predecesorul său Jeremy Corbyn, un reprezentant al aripii stângi a laburiștilor. I-a blocat pe candidații parlamentari care nu erau aliniați cu propria facțiune din partid. Partidul Laburist din Marea Britanie nu este un monolit – are grupuri cu identitate proprie și cu orientări variate – iar asta face necesară menținerea dialogului. Anii guvernării Starmer au fost marcați de o luptă împotriva aripii stângi a partidului, iar roadele acestor ani se observă acum, prin ascensiunea lui Andy Burnham.

Andy Burnham, un Starmer in blugi?

Va fi cel din urmă un premier mai bun? Răspunsul presei britanice, indiferent de orientare, este unul pozitiv. Burnham are mai multa experiență politică, mai multă charismă și personalitate decât Keir Starmer. Însă schimbarea nu va merge departe. Burnham va fi un premier mai bun doar în măsura în care ”un Starmer în blugi” poate fi un politician mai digerabil decât un ”robotul” ajuns in Downing Street 10. Problema Partidului Laburist nu este doar Keir Starmer, ci și ruptura care s-a creat între acest partid și electoratul său tradițional. Este o evoluție vizibilă și în Germania, unde social-democrații suferă o hemoragie de voturi care alimentează acum populismul de dreapta.

Revolta împotriva clasei politice

”Laburiștii de astăzi sunt un vehicul golit de conținut, adaptat pentru clasa managerială. Singurii politicieni pe care îi poate produce sunt diferite versiuni ale aceluiași produs tehnocratic și administrativ. Burnham este un exemplu în acest sens. Nu există nimic care să sugereze că mandatul său de prim-ministru va fi semnificativ diferit de ceea ce a fost până acum”, scrie Spiked.

”Un protejat al clasei politice din anii lui Tony Blair, educat la Oxford și Cambridge, Burnham împărtășește aceeași viziune globalistă și tehnocratică precum predecesorul său Starmer. Preferă expertiza și regulile în locul deciziilor democratice și guvernarea ”progresistă” și transnațională în locul suveranității naționale. Poate fi cunoscut pentru faptul că își schimbă des opinia, dar numeroasele sale schimbări de poziție au loc în interiorul unui proiect al clasei politice care merge într-o singură direcție”.