Cărți despre fotbal, pentru cei care nu se pricep la fotbal. Și o poveste emoționantă despre puterea lui Hagi de dincolo de stadion

El s-a bucurat. Eu n-am înțeles mare lucru din meci. În schimb, mi s-a părut fascinant dialogul dintre galerii, acea formă de teatru popular cu ritm, replică, furie, poezie și, uneori, o inventivitate care ar merita, în anumite momente, o bursă de creație.

Vă spun toate acestea ca să aveți context: nu sunt microbistă. Nu urmăresc campionate. Nu pot discuta sisteme de joc. Dar, chiar și așa, am citit câteva cărți despre oameni de fotbal și am descoperit în ele ceva ce mă interesează foarte mult: felul în care se construiește performanța, ce înseamnă caracterul, cum se educă voința și cât de mult contează disciplina atunci când talentul singur nu mai este suficient.

Prin natura meseriei, am cunoscut câțiva oameni de fotbal din generația lui Gheorghe Hagi și am un respect foarte mare pentru performanța lor. Pe domnul Hagi l-am întâlnit, atenție!, la teatru, când fiica domniei sale, Kira, avea un spectacol. L-am mai întâlnit apoi într-o campanie UNICEF, când am mers împreună într-un sat de lângă Urziceni, unde erau mulți copii necăjiți, cu risc de abandon școlar.

Acolo am văzut ceva ce nu se vede la televizor. Am văzut un om care, în câteva minute, privind niște copii de la distanță, le-a înțeles caracterul și temperamentul. A intrat într-o sală de clasă sărăcăcioasă, a ascultat conversația noastră cu ei preț de câteva minute și apoi s-a oprit asupra unui băiat mai năbădăios, agitat în bancă. 

Hagi l-a întrebat dacă îi place fotbalul. Din câteva întrebări simple a aflat că băiatul venea rar la școală pentru că trebuia să aibă grijă de frații lui și că mergea zilnic doi kilometri ca să aducă apă de la un puț. Atunci i-a propus un târg:

„Vii trei zile pe săptămână la școală, măcar câteva ore, și te fac căpitanul echipei școlii.” Apoi a trimis pe cineva la mașină să aducă o minge de fotbal.

După ce întâlnirea s-a terminat, Hagi a mers acasă la copil, să vorbească și cu părinții lui. Mergeau umăr la umăr pe uliță, iar satul ieșise să se uite. Eu veneam în urma lor și vedeam cum, pas cu pas, copilul își îndrepta spatele. Cum devenea mai mândru. Cum parcă îi crescuse încrederea în el doar pentru că un adult important îi spusese: te văd, poți, contezi.

Ani mai târziu, Gheorghe Hagi a publicat volumul „Hagi – Drumul meu”, autobiografia lansată la împlinirea vârstei de 60 de ani. În carte, omul considerat de mulți cel mai mare fotbalist român din toate timpurile vorbește despre copilăria lui, despre drumul către performanță, despre momentele decisive ale carierei, dar și despre importanța școlii. La Academia Hagi, copiii nu sunt încurajați doar să alerge după minge, sunt obligați să aibă note de trecere la școală, altfel nu mai intră la antrenamente. Pe pereții academiei sunt scrise îndemnuri care vorbesc despre muncă, respect, disciplină, educație.

 Și mi se pare foarte important acest lucru, mai ales zilele acestea, când suntem cu ochii pe copiii care dau examene și când, de dragul unei știri mai cancanistice, îi vedem uneori prezentați în feluri discriminatorii, ca și cum ar trebui să-i prindem nepregătiți, să-i facem de rușine, să-i expunem.

Sigur că nu toți copiii au vocabular de olimpici la română. Sigur că nu toți rezolvă probleme complicate la chimie. Dar merg la școală, își dau examenele și ar trebui încurajați. Uneori, recunosc, îmi vine să mă duc în fața reporterului și să-l rog să rezolve el, pe loc, subiectele de la examen, cu microfonul în față și camera pornită.

Gheorghe Hagi, care, cu tot respectul, nu este cel mai mare orator al României, le spunea atunci copiilor din acel sat foarte sărac un lucru simplu și sănătos: nu trebuie să fii de 10, dar măcar de 7 trebuie să lupți. Și uneori o frază simplă, spusă de omul potrivit, valorează cât o bibliotecă întreagă de discursuri motivaționale.

Revenind la cărțile despre fotbal și la ce putem învăța din ele, chiar dacă sunteți microbiști sau chiar dacă nu sunteți deloc, vă doresc să vă faceți timp pentru câteva lecturi. Nu sunt doar cărți despre goluri, echipe și trofee. Sunt cărți despre orgoliu, disciplină, muncă, frică, eșec, încăpățânare și felul în care oamenii foarte talentați învață, adesea dureros, că talentul trebuie educat în fiecare zi.

Alex Ferguson – „Autobiografia mea”

Autobiografia lui Sir Alex Ferguson este una dintre cele mai bune cărți despre management sportiv, dar ar putea fi citită foarte bine și de oameni care nu au văzut în viața lor un meci cap-coadă. Ferguson povestește despre cei 27 de ani petrecuți la Manchester United și despre felul în care a construit, generație după generație, o echipă de campioni.

Ce înveți de aici? Că leadershipul nu înseamnă să fii simpatic tot timpul. Înseamnă să ai fermitate, dar și empatie. Să știi când să împingi un om mai departe și când să-l lași să respire. Să înțelegi că o echipă puternică nu se construiește dintr-o ședință, dintr-un discurs sau dintr-un moment de inspirație, ci în ani, prin decizii, renunțări, conflicte și foarte multă consecvență. Ferguson arată foarte clar că succesul nu vine doar din talentul individual, ci din cultura unei echipe. Din felul în care oamenii sunt crescuți, corectați, protejați și, uneori, scoși din zona lor de confort. Iar asta este o lecție valabilă în orice domeniu: într-o redacție, într-o companie, într-o familie, într-un proiect creativ sau în propria viață.

Johan Cruyff – „Driblingul meu”

„Driblingul meu” este mai mult decât autobiografia unei legende a fotbalului. Johan Cruyff povestește despre copilăria sa la academia AFC Ajax, despre felul în care a schimbat fotbalul ca jucător și ca antrenor și despre filosofia lui: fotbalul este, înainte de toate, un joc al inteligenței. Cruyff nu vorbește doar despre viteză, forță sau tehnică. Vorbește despre gândire. Despre a vedea spațiile libere acolo unde alții văd doar aglomerație. Despre a anticipa, a inventa, a avea curajul să faci lucrurile altfel. Lecția lui este că talentul are valoare doar atunci când este însoțit de curiozitate, disciplină și libertatea de a gândi diferit.

Mi se pare una dintre cele mai frumoase idei care pot ieși dintr-o carte despre fotbal: liderii adevărați nu urmează tipare, ci le schimbă. Iar succesul durabil vine, de multe ori, din capacitatea de a vedea jocul cu câteva mutări înaintea celorlalți. Pe teren, în afaceri, în educație sau în viața de zi cu zi.

Zlatan Ibrahimović – „Eu sunt Zlatan”

„Eu sunt Zlatan”, autobiografia scrisă împreună cu jurnalistul David Lagercrantz, este exact așa cum v-ați aștepta de la Zlatan Ibrahimović: explozivă, directă, incomodă, uneori furioasă, adesea emoționantă.

Cartea urmărește drumul lui Zlatan din cartierul Rosengård din Malmö până pe cele mai mari stadioane ale lumii. Nu ascunde conflictele, greșelile, ieșirile de temperament, ambiția enormă și nevoia aproape brutală de a demonstra că poate. Dincolo de imaginea provocatoare, de replicile mari și de ego-ul devenit marcă personală, rămâne povestea unui copil care a crescut cu sentimentul că lumea îl privește ca pe un intrus. 

Lecția cea mai importantă din carte este că originea nu îți stabilește limitele. Că poți transforma prejudecățile, sărăcia, furia și diferențele într-un combustibil. Nu întotdeauna elegant, nu întotdeauna comod pentru ceilalți, dar puternic. Zlatan nu este un model de cum să fii blând. Dar este un exemplu de cum să nu lași lumea să decidă în locul tău cine ai voie să devii.

Dacă sunteți microbiști, vă doresc să vă bucurați de fotbalul acestor zile și, când se mai liniștesc apele, să citiți una dintre aceste cărți.

Dacă nu sunteți microbiști, cu atât mai mult. Citiți despre performanța în fotbal ca despre o altă formă de a înțelege viața. Marile cariere sportive nu sunt doar despre scoruri. Sunt despre răbdare, eșec, disciplină, caracter și despre acel moment, foarte rar și foarte frumos, în care cineva îți spune: poți mai mult decât crezi.

Iar uneori, pentru un copil, pentru o echipă sau pentru un adult care a uitat să creadă în el, asta poate fi începutul unui drum.

CITEȘTE ȘI

Sânzienele, zânele și fetele care încă mai cred în magie