„Eu vin din vremurile în care băieții nu plângeau” – INTERVIU cu Doru Pușcașu, fondatorul trupei „Om la lună”

 „Aș alege două lucruri pe care le iau mereu cu mine. Că nu suntem singuri. Și că prin fiecare loc, cât de întunecat ar fi el, o să pătrundă la un moment dat lumina”

Cotidianul: Ai spus că muzica ta este „un fel de terapie”. Când scrii, încerci să te înțelegi mai bine pe tine sau să-i ajuți pe ceilalți să se înțeleagă pe ei înșiși?

Cred că fiecare formă de artă pleacă dintr-o nevoie a artistului. De cele mai multe ori una egoistă. Am descoperit că scrisul mă ajută să înțeleg mai bine lucrurile pe care le simt sau le trăiesc, plecând de la simplul fapt că vorbesc despre asta. Mai departe, vorba transformată în poezie și apoi în cântec, capătă mai multe straturi. Beneficiază de puterea muzicii și de receptorii fiecăruia și ajunge să crească în mintea și în sufletul fiecăruia. Poate să aline sau să binedispună, poate să dea un nou sens unui gând sau chiar o explicație. Și cel mai important, poate să dea certitudinea că ceea ce simți mai simt și alții. Ideea asta de sentiment colectiv e de mare ajutor pentru fiecare. Așa că gândul meu transformat în vorbe și apoi în cântec devine de folos și pentru alții, lucru care mă bucură și mă responsabilizează mai departe. 

Cotidianul: Într-o perioadă în care mulți artiști aleg discursul direct, tu continui să scrii versuri pline de metafore și imagini poetice. De unde inspirația continuă?

Mi-a plăcut mereu ideea de descoperire proprie, de interpretare personală, subiectivă, a unui lucru. De aceea îmi place uneori să pun în versuri cuvinte și idei care pot fi interpretabile. Ce-a vrut să spună autorul – de cele mai multe ori e mai puțin important. Mai degrabă ce a înțeles cititorul este lucrul care trebuie să rămână. Sunt momente în care simt nevoia să spun lucrurilor pe nume, să nu mai dau doar indicii sau piste de urmat. Dar mă simt mult mai apropiat de ideea scrisului la orizont, în care cititorul descoperă calea proprie. Inspirația vine din tot ceea ce trăiesc și experimentez, ca soț și iubit, ca tată,  ca prieten sau frate, ca membru al unei comunități de oameni. 

Viața însăși e sursa de inspirație, iar eu am învățat în toți anii ăștia să o urmăresc cu curiozitate și cu bucurie, să mă las purtat de emoții și să îmi dau voie să simt tot ce e de simțit. 

Cotidianul: Cum reușești să cânți despre frică, traumă sau vulnerabilitate fără să cazi în confesiune brută? Ce îți oferă metafora pe care nu ți-ar oferi-o un limbaj direct?

Metafora este mereu un strat de protecție. Ceva după care să te ascunzi atunci când ți se pare prea mult. Aș zice că ceea ce trăiesc nu este atât de personal încât să nu poată fi dat mai departe, dar în realitate simt nevoia deseori de un scut de protecție. Pe de altă parte lumea nouă, cea în care suntem permanent expuși și în care fiecare știe totul despre fiecare, nu prea ne mai oferă grade de intimitate, prin urmare simt nevoia să mă izolez de lume în restul timpului, în afara muzicii. Mi se pare că uneori e prea multă confesiune și „piele goală” în concerte, așa că în restul timpului simt nevoia să mă izolez cu ai mei.  

Cotidianul: Multe dintre versurile tale par să vorbească despre răni personale, dar ascultătorii le transformă în propriile lor povești. În ce moment o experiență intimă devine artă universală?

Experiența proprie este cea mai valoroasă și cea de pe urma căreia înveți câte ceva. Rănile sau poveștile mele, personale la rândul lor, nu au nicio valoare dacă nu sunt suprapuse peste experiențele și trăirile ascultătorilor mei. Mă bucur când cineva găsește sens sau sprijin într-un cântec, mă bucur când transformă ceva pornit din sufletul meu în ceva al lor, personal, asumat. Când cineva ia gândul și îl duce mai departe în lumea lui, dându-i o viață și trăindu-l la el acolo. Legat de artă, nu îmi dau seama încă ce se numește artă și ce nu. Aș zice că arta se naște tot în ochiul sau în sufletul privitorului, independent de ce a sădit autorul acolo. Mai degrabă interpretarea naște arta, decât creația însăși. 

Cotidianul: Ai declarat că vorbești despre lucruri despre care „nu prea se vorbește”. Crezi că publicul român este mai dispus astăzi să accepte fragilitatea și sensibilitatea decât era acum zece sau douăzeci de ani?

Eu vin din vremurile în care băieții nu plângeau și nu se plângeau, în care nu exista fragilitate masculină și nici vulnerabilitate asumată. Dar de asemenea am ajuns să trăiesc vremuri în care am început să ne permitem și să ni se permită să fim și altfel. Să ne fie frică și să spunem asta, să nu ne iasă treaba și să putem trăi cu asta, să băgăm încă o fisă dacă nu ne-a mers din prima, să recunoaștem că suntem uneori proști sau nesăbuiți, să nu avem dreptate mereu și mai ales să cerem ajutorul. Sunt lucruri care acum o vreme erau de neconceput. Faptul că s-a schimbat paradigma nu ne face mai puțin bărbați, ci niște bărbați mai sănătoși. 

Cotidianul: Există imagini sau simboluri care revin obsesiv în scrisul tău — luna, noaptea, distanța, căderea, dansul. Sunt ele alese conștient sau apar dintr-un loc pe care nici tu nu îl controlezi complet?

Scriu în funcție de perioada în care mă găsesc. Sunt conștient de lupta asta continuă, a noastră, a oamenilor și de căutarea liniștii sau a fericirii. Mă găsesc mereu pe curba unei sinusoide, când în sus, când în jos, mă trezesc copleșit și de bune și de rele, nu știu ce să fac cu ceea ce simt, mi-e frică des, dar sunt și incredibil de fericit uneori. Drumul ăsta al omului conștient și cu o nevoie nestăvilită de control și de certitudini dă cu mine de toți pereții frecvent.

De aceea îmi caut adesea sprijin, ancore, în lucruri sau în imagini, caut gândul bun, caut lumina în fiecare lucru, e o continuă luptă în mine. În realitate, cred că noi oamenii suntem complet lipsiți de control, așa că deseori mă rog cuiva mai mare decât mine care poate să înțeleagă sau să încapă cu mintea ceea ce eu nu pot să fac. 

Cotidianul: Ai studiat electronica, ai făcut jurnalism și ai lucrat ani întregi în media. Cum ajunge un om format într-o lume a logicii și a obiectivelor să scrie versuri atât de sensibile și de nuanțate?

E o preconcepție că oamenii din sfera realistă sunt mai puțin sensibili. Dimpotrivă, aș putea spune că un om care își folosește emisfera analitică la capacitate mai mare poate să simtă sau să se sensibilizeze și mai mult în fața artei sau a frumosului. Deschiderea e pe interior, la fel ca alegerile fiecăruia, viața te poartă prin diferite locuri, îți setezi noi obiective, trebuie să aduci pâine pe masă, trebuie să înveți și să reînveți lucruri. Eu am rămas mereu fidel unui principiu de viață, dacă nu îmi place ceva, chiar dacă am încercat să fac să îmi placă, dacă nu mi-a ieșit merg mai departe. De aceea m-am tot inventat și reinventat.

Am făcut fiecare bucățică atât timp cât m-am simțit bine sau relevant. Nu mi-a plăcut niciodată zona călduță și confortabilă, ci bucuria însăși. Sunt exemplul viu al ideii – fă ceea ce iubești și nu o să muncești o zi în viața ta.  

Cotidianul: În cântecele „Om la lună” există multă delicatețe masculină, un lucru încă rar în spațiul public românesc. A fost greu să îți asumi această formă de sensibilitate?

La început da. Dar am constatat cu mare uimire și cu bucurie deopotrivă că bărbații au atât de mare nevoie să vorbească despre ceea ce simt pe bune, încât mi-a fost foarte ușor să spun eu la rândul meu cine sunt și ceea ce simt. Pentru că am auzit mereu ecou în alții ca mine – și eu la fel, și eu la fel. 

Cotidianul: Când un vers este suficient de bun pentru tine? Care este criteriul: adevărul emoțional, muzicalitatea sau forța imaginii?

E un meșteșug deprins în timp. E o suprapunere a emoției, adevărului, sonorității cuvântului, muzicalității versului obținut. E un proces prin care o idee se transformă într-un vers. Am început de o vreme să îmi dau seama când versul e gata sau când mai are nevoie de ceva. 

Cotidianul: Ai spus că ți-a luat mult timp să accepți că locul tău este pe scenă. Ce a fost mai dificil: să te convingi pe tine însuți că meriți să fii acolo sau să ignori vocile care spuneau contrariul?

Din fericire nu am avut parte, mai ales la începuturi, de voci care să spună că nu am ce să caut aici. Poate mi-ar fi fost mai greu dacă primeam hate de la început, într-un moment în care eram extrem de nesigur. Cu mine a fost mai greu. Să îmi dau seama că ceea ce trăiesc este real, că ceea ce fac este bine, că este relevant, că este de ajutor pentru alții. Sindromul impostorului lovește pe toate planurile. Dar din fericire am primit foarte multă dragoste încă de la începuturi, susținere uriașă din partea familiei, și ușor ușor am început cu adevărat să cred că locul meu este aici și că sunt exact cine trebuie să fiu. 

Cotidianul: Dacă ai putea reduce esența muzicii Om la lună la o singură idee, un singur adevăr pe care încerci să-l transmiți de ani de zile, care ar fi acela?

Aș alege două lucruri pe care le iau mereu cu mine. Că nu suntem singuri. Și că prin fiecare loc, cât de întunecat ar fi el, o să pătrundă la un moment dat lumina. 

Cotidianul: Cum poate un om care vorbește atât de des despre frică, traumă și nesiguranță să transforme toate aceste experiențe în versuri atât de tandre, de atente și de bogate în metafore? De unde vine această nevoie de a ascunde adevărul într-o imagine poetică?

E o chestiune de alegere. E ca în lupta dintre bine și rău. Noi avem deopotrivă binele și răul înăuntru, ține doar de noi să încercăm să alegem binele, adevărul și frumosul. Nu ne iese mereu, dar ăsta e scopul. Poți vorbi despre moarte și despre frică și fără să fii depresiv, îți poți urla furia și fără să jignești, poți spune că iubești și fără să sune patetic. De asta e atât de frumoasă limba, pentru că îți poate oferi mereu variante multiple de a spune ceva. Iar în cântec e și mai bine, pentru că sonoritatea cuvintelor se întâlnește cu căldura sunetului. 

Cotidianul: Povestește-ne puțin despre următoarele proiecte. 

E un an în care ne bucurăm cu adevărat de rezultatele muncii noastre de aproape șapte ani. Avem cele mai mari concerte de până acum, cel de pe 3 iulie, de la Arenele Romane, un concert în care ne adunăm comunitatea de peste tot, apoi mergem la Electric Castle unde avem marele privilegiu să cântăm pe scena mare, în seara în care vor fi și cei de la The Cure.

Asta pe lângă multe alte festivaluri la care vom participa în vara asta. Am ajuns într-un loc foarte plăcut pentru noi, ca o încununare a tot ceea ce am făcut împreună. „Om la lună” a crescut sănătos, curat, cinstit, fără etape arse, cu multă muncă și dăruire și având parte de niște oameni incredibili care ne-au purtat concert cu concert spre momentul acesta. Suntem foarte bucuroși că am ajuns aici și foarte norocoși deopotrivă. Ne-am găsit unii cu alții, ne-am găsit oamenii, tribul, visul, drumul. E mare lucru.

Credit foto: Miluță Flueraș și Ruxandra Spripcariu